Încă un om și un loc de poveste. Cisnădioara e o localitate tot mai mult descoperită de sibieni și turiști de pretutindeni, devenind „acasă” pentru unii care au găsit aici liniște și un peisaj care îi încântă în fiecare zi. Locul nu îți mângâie doar privirea, ci și sufletul, iar atunci când livrează și o poveste fascinantă devine de-a dreptul atractiv. Poștașul din Cisnădie nu e fitecine, căci în afară de a duce scrisori, facturi și ziare, omul e un adevărat artist. I-am descoperit povestea, ca de obicei, pe pagina de socializare a președintei CJ Sibiu, Daniela Cîmpean: 

„Întâlnirea cu Michael Henning, poștașul din Cisnădioara, sat aflat la 2 kilometri de Cisnădie și 12 de Sibiu, este o experiență plăcută, întrucât, pentru interlocutor, este un prilej excelent de a călători în lumea de altădată a comunității săsești ce popula odinioară localitatea menționată documentar încă de la 1223. În plus, pasiunea pe care o are față de artizanat, l-a transformat într-un apreciat producător de cahle tradiționale, pe care le confecționează și decorează manual. 

„Încă de mic mă pricepeam la obiecte decorative. Mătușa mea era îngrijitoare la cetate, iar eu confecționam și vindeam turiștilor diferite decorațiuni. Obțineam „Taschengeld” frumoși”, își amintește Michael Hehnning despre perioada anilor ’70 – ‘80, când obținea bani de buzunar din mici obiecte realizate din lut, lemn sau flori uscate.

După terminarea liceului s-a angajat la Fabrica de Covoare din Cisnădie, unde a fost șocat de felul în care muncitorii clădeau socialismul: „Eram la Secția „Filatură” și lucram la întreținerea mașinilor. Erau acționate de niște curele de transmisie enorme, greu de găsit și de înlocuit. De nenumărate ori am ajuns la Urgențe cu colegi cărora le-a fost zdrobită mâna sau tăiate degetele. Nu se ținea cont de oameni, conta doar producția”.

Cu patru luni înainte de Revoluție, Michael Henning a lăsat fabrica din Cisnădie, cea la care au fost confecționate inclusiv covoarele din Casa Poporului, și s-a angajat la Oficiul poștal din Cisnădioara. „În această lună fac 35 de ani de când sunt poștaș. Înainte, oamenii se bucurau când le intram în case, pentru că le aduceam scrisori și vederi de la cei dragi. De obicei, acum le aduc doar facturi, amenzi sau somații de plată. Asta este, vremurile se schimbă”.

Și, într-adevăr, vremurile s-au schimbat. În satul vegheat de pe culmi de cunoscuta biserică fortificată „Sfântul Mihail”, locuiau în anii ‘80 aproape 1.300 de sași. A venit Revoluția, iar majoritatea și-au abandonat casele, grădinile și curțile pentru a-și clădi o nouă viață în Germania. „În 1991, în Cisnădioara mai erau doar 200 de sași. Atunci, am realizat că pentru noi, cei rămași, s-a dărâmat o lume.”

Schimbările au vizat inclusiv viața poștașului Henning care, în 1995, și-a redescoperit pasiunea pentru prelucrarea lutului. „Aveam cunoștințe în zona Corund din Harghita, care îmi arătau cum prelucrează lutul și-l transformă în obiecte de ceramică. Eu am decis să fac cahle de sobă. De ce? Pentru că nu avea cine să le mai facă.”

Cinci ani de zile a durat munca de perfecționare, de-a lungul cărora a citit cărți de specialitate, a experimentat diverse tipuri de lut, de matrițe și tehnici de ardere. În 1999, a desființat grajdul, loc în care și-a amenajat atelierul de producție.

Pe strada Argintului din Cisnădioara – Michelsberg pe numele său german – o casă galbenă atrage privirile trecătorilor, mai ales că pe poartă stă scris „Postagentur Michelsberg”, inscripție pe care înțeleg cei care cunosc limba germană, printre ei numărându-se și cei doar aproximativ 20 de sași care mai locuiesc în sat. 

Curtea este „rânduită ca la sași”, iar în spatele ei se află un atelier și un showroom care găzduiește și cuptorul de ardere a cahlelor. Pe podea se află o ladă prăfuită. „Tocmai am primit o cutie cu cahle vechi, pe care cineva a găsit-o în podul casei.” 

O deschide. Este plină de praf, iar parte a obiectelor de ceramică sunt învelite în ziare vechi. „Hopa, un număr „Neuer Weg” din 1974! Are fotografii făcute de Fred Nuss. Doamne, ce om a fost!”. Așază bucata ceramică la loc, însă reține ziarul. Îl va citi mai târziu, în tihnă, rememorând vremurile în care nimeni nu se mira că în Sibiu se vorbea germana pe stradă, la piață sau în autobuz. Vremuri în care talentatul Fred Nuss reușea să redea, prin fotografii alb-negru,  vasta paletă de culori din viețile sibienilor.

Unele dintre cahlele primite vor ajunge în expoziția organizată pe pereții sălii de prezentare, iar din desenele vechi se va inspira pentru viitoarele sale creații. „Desenele fac trimitere la ciclul vieții și, în esență, au un mesaj pozitiv. Depinde de noi cum decidem să ne poziționăm în raport cu trecerea anilor. Trebuie să privim totul ca o normalitate, să învățăm din tot ceea ce ne oferă viața.”

Povestea unei sobe începe cu o bucată de lut. „Îl cumpăr de la un producător de lângă Cristuru Secuiesc, unde este cel mai bun lut din România. Apoi, cu un sucitor din lemn, îl întind în matrițe de ipsos, unde stă două zile la uscat. Urmează angobarea, adică aplicarea unui strat fin de lut, apoi prima ardere, la 850 de grade. Facem o pauză de 4 – 5 săptămâni, apoi pictez manual fiecare cahlă.”

Cu mână sigură și infinită răbdare, meșterul trage linii fine pe suprafața alburie a cahlei. Apar floricele gri. „De la căldură, vor deveni albastre”. Este o mică „magie” al ceramiștilor: la temperaturi mari, vopselele pe bază de cobalt devin albastre, iar cele cu oxid de fier ajung verzi.

Odată picate, cahlele primesc o glazură și poposesc, din nou, în cuptorul încins la fix 1.050 de grade Celsius. 

„La o sobă se folosesc în jur de 200 de cahle. Fiecare sobă are o poveste, iar eu socotesc că sunt precum oamenii: dau căldură doar dacă le îngrijești”.

Michael Henning este, după știința sa, singurul sas din România care confecționează și decorează cahle ca pe vremea bunicilor. Este mândru de munca sa, iar acest lucru îl simt și turiștii care-i trec pragul, mulți conduși de ghizii Programului „Anii Drumeției”, inițiat și finanțat de Consiliul Județean Sibiu.

În acea casă galbenă, de pe strada Argintului din Cisnădioara, oamenii ajung să cunoască crâmpeie din viața de odinioară a sașilor, comunitate respectată pentru hărnicie, pricepere și bună organizare.

Întâlnindu-l pe Michael Henning, poștașul-meșter din Michelsberg,  inevitabil, ajungem la o singură concluzie: județul Sibiu are oameni și locuri de poveste!”