Suntem dinaintea unei Evanghelii care ne obligă mereu la restaurarea permanentă a relațiilor noastre interumane. Nu aș duce discursul înspre bogatul cel nemilostiv, ci înspre lipsa noastră de cordialitate, lipsa noastră de iertare în care ne scăldăm urile de ceva timp. Suntem o Țară tristă, rănită de ura care ne cotrobăie măruntaiele existenței de fiecare zi. Din arhipelagul acesta de ură continuă nu ne poate salva decât înțelegerea Iertării prin care Domnul Hristos ne-a așezat sufletul în echilibrul Împărăției lui Dumnezeu. Cotidian suntem supuși șicanărilor și răutății. Deseori suntem sursa întristării celor de lângă noi. Devenim răutăcioși cu orice prilej și mai mereu uităm iertarea. Preferăm expunerea și jignirea oricărui om care nu gândește ori nu trăiește aceleași idealuri cu noi. Pot admite asta de la oamenii care ne spun că nu cred ori că sunt indiferenți în raport cu viața altora. Dar nu pot înțelege cum poate un creștin urî, răni, delaționa fratricid ori- cu mult mai grav- ucigând cu bună știință liniștea aproapelui. 

Evanghelia aceasta, vă sigur că nu întâmplător aflată la început de Post al Nașterii Domnului Hristos, ne oferă o priveliște reală asupra limitelor noastre. Limite de oameni năpădiți de griji și prin asta parcă mai înverșunați. Oameni care ne idolatrizăm noii idoli- ai siguranței și prosperități- dar uităm că Stăpân este cel Care ne iartă iar nu cel care pare că ne plătește. Prea ademeniți de partea materială și de datoriile altora către noi ne uităm sufletul atârnat de neiertare și răutate când în fapt nimic din lumea aceasta nu-i mai de preț decât milostenia, construirea ființială a refuzului urii, refuzului mediocrei soluții a neiertării.

Dintre toate darurile pe care postirea ni le poate aduce sperați, vă rog, la ascuțitul dar al milosteniei. Spun ascuțit căci taie funiile robiei noastre de neiertarea celorlalți. Putem nădăjdui oare că Pruncul Hristos ne află, la Nașterea Sa, la prăznuirea ei liturgică, mai aproape de El decât de lumea irozilor și iudelor? Este efortul la care postirea ne cheamă. Avem a ne hotărî dacă putem trăi din iertarea propovăduită de Iisus Hristos ori din șicanarea neiertătoare a oricărui om-datorie. Deși suntem toți slugi unii ne transformăm cu ușurință în slugoi, neatente alcătuiri ale neiertării, ale memoriei răutății.

Un om are o datorie imensă și este iertat de către stăpânul său. În fond un om este iertat de un om. Dar devine neiertător cu fratele său, dator cu o miime din datoria sa. Nu de cantitatea datoriei este vorba aici, de măsura ei. Ci de comportamentul de slugoi ce crede că nu i se poate întâmpla de-acum nimic. Uitând că oricând hotărârea unui stăpân poate fi schimbată în funcție de starea de pocăință au nepocăință a slugii. Nu stăpânul e indecis ci sluga e nesimțită. Într-atât încât ceilalți slujitori reacționează, propun un mod de a fi sancționat. Iertarea nu este, după cum vedem, un exercițiu al democrației ci un dar, unul mare pe care numai stăpânul îl poate conferii slugii sale. De aceea Postul acesta este un post al învățării iertării, așezării ei la un loc cu demnitatea celui iertat.

Nu. Stăpânul nu vrea datoria înapoi ci ca sluga nedreaptă să simtă că a depășit o linie de siguranță a traiului din comunitatea lor. Sunt convins că nu de bani îl iartă, dintâi, stăpânul ci de gestionarea lor absolut defectuoasă. Amintindu-ne că viețile noastre nu sunt făcute numai să ne îndatorăm ci și să simțim gustul netrecător al iertării ce vine dinspre Hristos. Nu știu ce să deplâng mai mult în atitudinea slugii. Dar sigur plâng pentru mojicia lui uitucă. Pentru memoria sa care uită iertarea. Nu-i de judecat de către noi omul acesta. Suntem asemeni lui în dese rânduri atât numai că nu ne trece Evanghelistul în rândurile personajelor sale iar Domnul nu ne fixează în insectarul mediocrilor prin cuvinte și parabole. Este o mare lipsă de înțelegere astăzi în ce privește iertarea lui Dumnezeu pentru noi, în ce privește modul în care El ne cheamă la o Împărăție în care contează enorm Hristos iar nu noi.

Iertarea. Cheia ieșirii noastre din răutate și confort de slugă. Iertarea darul prin care ne putem face una cu Stăpânul. Sfințindu-ne omenia. Făcând-o să fie prezență a Duhului Sfânt, calice în care se așează polenul de preț al mântuirii. Strict vorbind, parabola aceasta este despre noi când nu iertăm în ciuda faptului că avem mii de motive să vedem iertarea lui Hristos cum ne schimbă în bine. Nefericiți. Obosiți. Uituci. Neiertători.