Cuvinte la modă: populism și extremism. Câteva explicații

În ultimii ani atât în mass-media din România, cât și în cea străină s-a vorbit foarte mult despre „extremism”/„extrema dreaptă”, dar prea puțin despre „populism”. Acest text își propune să descrie pe scurt,  pentru cititorii Tribunei, ce înseamnă cele două expresii și mai ales care este diferența dintre ele. 

    Din punct de vedere istoric nașterea populismului este asociată cu narodnicii ruși și cu populiștii americani din ultima parte a secolului al XIX-lea. Narodnicii, printre care se aflau intelectuali slavofili, ortodoxiști (a nu se confunda ortodoxia cu ortodoxismul), făceau apel la tradiție, se opuneau modernizării și occidentalizării și încurajau întoarcerea către simplitatea creștinismului. Iar poporul era considerat de către aceștia adevăratul model de comportament. Robert Adam în cartea sa – Două veacuri de populism românesc – menționează că narodnicismul a promovat inclusiv avantajele „înapoierii economice” în vederea simplificării modului de viață.
    Cei care au studiat populismul sunt de acord asupra faptului că nu poate fi încadrat într-o definiție, William Galston consideră că nu este o ideologie, ci o atitudine încărcată de emoție. Nu putem nici măcar să afirmăm că populismul este „de dreapta” sau „de stânga”. Însă, cercetătorii au identificat câteva elemente pe care le au în comun populiștii, indiferent de locul sau perioada în care au apărut astfel de mișcări. 
    În volumul Ideologii politice actuale, Mihaela-Adriana Pădureanu afirmă că în ciuda faptului că nu sunt greu de recunoscut, populiștii se prezintă în spațiu public drept adepții diferitelor ideologii și neagă că ar fi politicieni.  
    O întrebare la care trebuie să răspundem este: când apare populismul? De obicei când cetățenii își pierd încrederea în capacitatea instituțiilor de a gestiona anumite crize, cele economice, de exemplu, sau resimt o teamă la adresa securității culturale. Cauzele materiale și cele sociale sunt de obicei conectate. Cel mai recent studiu la care o să facem referire în acest text este din 2018, dar pentru ultimii ani, putem să considerăm situații de criză: o pandemie, izbucnirea a două războaie și creșterea prețurilor. 
    Poate că cea mai importantă caracteristică a populismului este că împarte poporul și elita în două categorii diferite, fundamental opuse, primul este uniform virtuos, suveran și nu ar trebui să răspundă în fața nimănui, iar al doilea corupt și fără speranță. Convingerea populiștilor este că onestitatea și moralitatea se găsesc la „oamenii simpli”, care reprezintă o majoritate, iar aceștia sunt chemați, conform lui M. Canovan, să se răzvrătească și să se emancipeze contra unei elite care este definită în moduri diferite în funcție de spațiu. Discursul populist se legitimează demonizând elitele. Neîncrederea în intelectuali, politicieni, experți și birocrați este pusă în antiteză cu „încrederea în popor ca depozitar legitim al puterii” și punerea speranțelor în demagogi. (R. Adam). În discursul lor, populiștii fac des referire la „ceilalți”, „noi și ei”, „cei care…”, „ei ne-au făcut să…” ș.a.m.d. simplificând astfel spațiul politic. 
    Pe lângă antielitism apare și antiestablishmentul, adică populiștii își doresc schimbarea întregului „sistem” – cadru instituțional – pentru că acesta este văzut drept depozitatul ideilor impuse de elite. Aici, putem să semnalizăm o primă diferență față de extrema dreaptă, populismul nu promovează violența pentru a-și atinge scopurile. 
    W. Galston consideră că pentru populiști poporul este prins într-o luptă cu elitele și forțele străine, aici intervin liderii care sunt considerați puternici și cer „o reafirmare fermă a suveranității naționale” împotriva forțelor din afară care „limitează capacitatea poporului de a-și determina propriul destin”. Pentru acești lideri populiști M. A. Pădureanu identifică trei instrumente: explică societatea printr-un discurs simplificator, prin flexibilitate se adresează tuturor cetățenilor, depășind diferențele ideologice sau de clasă și invită populația la o „pseudo-participare” la luarea deciziilor. O altă metodă folosită este de a idealiza trecutul fără a se sprijini pe raționamente argumentate corect. 
    Ar trebui, însă, să ne întrebăm: este posibil ca poporul să dezvolte o voință unică și o judecată unică? În condiții de libertate nu au oamenii interese și valori diferite? Popoarele sunt caracterizate prin pluralitate, nu prin omogenitate și o să vedem mai jos, cum poate să devină populismul o amenințare la adresa democrației, având în vedere că aceasta nu este posibilă fără pluralism. 
    În ultimii ani populismul  s-a mutat pe rețelele de socializare unde politicienii populiști au ocazia să se adreseze oamenilor direct pe ecranele de care aceștia sunt dependenți și unde ajung să fie închiși în anumite bule de către algoritmi. Acești politicieni pretind că vorbesc în numele poporului, iar R. Adam a identificat mesaje care țin de subiecte precum corupția, partidele politice controlate de străini și indiferența celor aflați la putere față de suferințele majorității.  
    Partidele considerate populiste de dreapta pot fi premergătoare pentru „instaurarea extremismului de dreapta” conform M. A. Pădureanu, pentru că pot deschide calea antisemitismului, xenofobiei, rasismului și homofobiei. Partidele clasice veneau cu propuneri politice ideale, dar cele populiste propun soluții de moment și fac apel la pesimismul prezent în societate. 
Totalitarismul (pe lângă faptul că se folosește de violență așa cum am afirmat mai sus) indiferent dacă e vorba de cel al lui Stalin, Mussolini sau Hitler încearcă să preia controlul asupra societății în totalitate, nu doar al guvernământului și de aceea este periculos. Spre deosebire de populiști, extremiștii cer supunere totală a oamenilor față de liderii lor și nu-și exercită puterea prin vot sau pe baza rațiunii. De fapt, în ceea ce privește fascismul, Terence Ball și Richard Dagger în lucrarea Ideologii politice și idealul democratic afirmă că ideologii acestuia au respins credința în rațiune, pe care o considerau mai puțin demnă decât intuițiile, dorințele și emoțiile oamenilor. 
    Diferența dintre fascism și nazism, pe scurt, este că cel de al doilea avea nevoie de rasism. 
    Fascismul propune un stat-națiune organic, pentru care individul își sacrifică interesele pentru binele colectivității. Astfel , în ceea ce privește libertatea individuală, aceasta este doar un obstacol în calea adevăratei libertăți: cea a întregii națiuni. Autonomia personală dispare și indivizii depersonalizați își pun toată încrederea în liderul lor puternic și carismatic. Nu există drepturile persoanei și autonomia gândirii, iar individualismul este considerat o crimă, de aceea George Surugiu în volumul Ideologii politice actuale consideră extrema dreaptă incompatibilă cu democrația, statul de drept și drepturile omului în general. „Crede, supune-te și luptă” spuneau extremiștii de dreapta. 
    
    Într-o societate liberă este imposibil ca poporul să aibă o singură voință și să se folosească de o singură judecată, de aceea diferite grupuri, care au diferite aspirații și interese au nevoie de reprezentare cu ajutorul partidelor politice și al grupurilor de interes/presiune, în felul acesta ajungem să trăim într-o democrație. Iar libertatea și democrația după ce le-am câștigat, trebuie să le apărăm în permanență. În funcție de crizele care apar în societate, am văzut că populismul este diferit de extremism, dar dacă nu suntem atenți putem pierde lucrurile bune pe care le-am câștigat cu greu. 

Ionuț Stăncelu