În cap „În întuneric” sunt descrişi primii ani de preoţie ai tânărului scriitor Ion Agârbiceanu, în comuna Bucium Şasa, prezentată succinte, de criticul Mircea Zaciu: «Bucium-Şasa e a „şasea” comună dintre Buciumele înşirate pe aceeaşi vale îngustă în Munţii Apuseni: Bucium-Cerb, Bucium-Izbita, Bucium-Muntariu, Bucium-Poeni, Bucium-Sat şi Bucium-Şésa (=şeasa=şasa), sat aşezat la aproximativ 33 kilometri de Roşia Montană. La începutul secolului nu avea cale ferată (gara era la Zlatna). În centru se afla biserica de piatră, ridicată la 1821; alături, casa parohială, tot din piatră, zidită în 1848. Şcoala cu ziduri aspre de piatră, datează din 1830, avînd vreo şaptezeci de şcolari. Parohia era întinsă, căci sub jurisdicţia ei se aflau celelalte „Buciume”, considerate „filii”. Filiile formau o singură comună politică. Buciumani. În inima Ţării de piatră, vechimea şi peisajul sever erau străjuite de silueta întunecată a muntelui Corabia - simbol al unei nostalgii de evadare imposibilă, nava sumbră plutind peste pădurile vinete, sub un cer încruntat. În inima acestui munte erau „băi de aur” deschise de romani, dar aurul era cunoscut pe aici de populaţiile mult mai vechi, Agatîrşii. Romanii îşi au prin preajmă mormintele.

Băştinaşi au dăinuit - cimitirele lor nu se cunosc. (...) Proprietatea parohială consta în loc arător de un jugăr şi două care de fîn. Cînd s-a făcut biserica de piatră, la edificarea ei a contribuit episcopul Ioan Bob cu 400 florini. Venitul „congrual” era de 963 coroane şi 80 fileri. Înaintea lui Agârbiceanu fusese preot în Bucium-Şasa Ariton Popa, avansat protopop la Reghinul Săsesc, iar înaintea acestuia, Iosif Ciura (între 1840-1899), bunicul scriitorului Al. Ciura. Parohia erau una din cele mai sărace.

O arată deschis Agârbiceanu însuşi: „parohia mea de mineri la minele de aur era săracă”, adăugând că enoriaşii nu excelau prin cucernicie şi nici prin apelul la ceremoniile cu plată: „Aveam un salar de 33 coroane, şi ce pica după patrafir, nimica toată. Credincioşii nu se îmbulzeau la slujbe, ca în alte regiuni. În patru ani cît am păstorit la Bucium-Şasa, n-am slujit nici un maslu, deşi erau bolnavi şi suferinzi”. Timp de patru ani (1906-1910) noul paroh n-avea să întîlnească în peisajul ursuz, nu lipsit de o măreţie severă, printre oamenii întunecaţi, a căror veselie rară era ea însăşi incisivă, nici un zîmbet, nici măcar un cîntec sau un hăulit de flăcău, seara pe uliţa satului. Peste tot se întindea ca o pecingine neagră sărăcia cea mai cumplită. Prosperitatea iluzorie de odinioară, rezultat al exploatării prădalnice a zăcămintelor aurifere, bogate pe la mijlocul veacului trecut, se spulberase cu o generaţie înainte, lăsînd în urmă doar fantasma aurului, febra lui tiranică. Pînă şi în peisajul sălbatic, aşa de diferit de acela al Cenăzii ori al satelor de pe Someş şi Tîrnave, Agîrbiceanu surprindea o chinuită resemnare, împletită cu îndîrjirea, sub cenuşa căreia păleau amintirile de la 1848. Nimic din ce întîlnea în cele şase Buciume nu-i fusese dat să vadă - cel puţin în asemenea grad - înainte. Chipurile ţăranilor din copilăria lui erau altfel, mai luminoase şi mai dispuse la vorbă; dealuri domoale şi livezi roditoare se ţineau de mînă înconjurînd satul; pădurile „erariului” și cea de la Tufe, unde petrecuse atîtea ceasuri de încîntare, se întindeau umbroase şi primitoare, fără nimic ostil, pînă departe. Peste tot era în peisajul natal un ritm familial şi cald. Dincoace, tonurile verzi-vinete erau sumbre, zîmbetul se ştergea treptat de pe faţa omului şi de pe aceea a naturii. Singură pădurea de la Dealul Mare, la intersecţia şesului Ampoiului cu Abrudul, pădurea de fagi bătrâni cu columne fantastice de dom vegetal, aducea o notă solemnă, comparabilă cu orga de bazalt a Detunatei - admirată ca o muzică de Bach împietrită în ere geologice uitate. Contactul cu umanitatea acestei Ţări de piatră îl dezarmează. Dorise să vină aici, mînat de exaltarea eroismului moţesc din anii revoluţiei. Bravase ideea sărăciei, declarînd că vrea doar să se avînte în vîltoarea vieţii, să-i guste valurile, sătul de lumea sterilă a sălilor de curs, a cancelariilor şi bibliotecilor, de atmosfera lîncedă a orăşelului metropolitan, cu viaţa-i somnolentă sub care mocneau intrigi clericale, dar şi de agitaţia Budapestei. Un vis eroic, aspru şi tonifiant, îl îndemnase să ceară o parohie în Apuseni. Durerosul dezacord dintre vis şi realitatea cutremurătoare produce asupră-i efectul unui şoc (retrăit mult mai tîrziu şi de Geo Bogza). Opera se încarcă de noi sensuri etico-sociale.

„Anii cei dintîi ai slujbei - notează Agârbiceanu - sînt plini de dezamăgiri pentru cei mai mulţi dintre oameni; realităţile vieţii iau locul visurilor, lupta grea pentru existenţă alungă departe preocupările idealiste din anii de şcoală şi de ... pregătire pentru viaţă! Numai pregătire pentru viaţă nu se poate numi o educaţie care te pune dezarmat, ca pe un pui golaş, pe pragul vieţii ... Şi nu te zăpăcesc numai piedicile ce se pun în calea propriei tale vieţi. Visurile nu se risipesc numai prin suferinţe şi greutăţi proprii, ci şi prin întîlnirea lor în viaţa altora. Greu îţi vei mai clădi o concepţie optimistă dacă în anii cei dintîi ai contactului cu realitatea ţi-e dat să vezi numai întuneric, suferinţă şi mizerie la aproapele tău ...”. Reacţia primă de uimire, e înlocuită treptat cu observarea apropiată a ceea ce se petrece în jur. Scriitorul întreprinde o anchetă. Satul patriarhal şi „idilic”, evocat în „Mistreţul”, „Cula Mereuţ” şi „Căprarul”, teritoriul al amintirilor ingenue, dispare; imaginile copilăriei încep să pălească, neaşteptat; în schimb, se accentuează notele simptomatice din „Glas de durere”. În lumea unde pătrunde scriitorul, relaţiile capitaliste se infiltraseră cu mult înainte, avuseseră deci tot timpul să-şi desăvârşească ravagiile. Însufleţit de lecturi poporaniste, scriitorul-paroh se simte un nou Popa Tanda: prefăcându-se că acceptă realitatea înconjurătoare, îşi pune în gând s-o transforme. Dar cum? Problema e dezbătută în nuvela „În luptă” (titlu semnificativ pentru starea de spirit a proaspătului preot de ţară) cu care îşi inaugurează colaborarea la „Viaţa românească”, din primul ei an de apariţie (1906, nr. 7 şi 8). Eroul, tînăr preot din Ardeal „rîvnea să îmbunătăţească şi situaţia materială a parohienilor săi”.

Tezismul poporanist al scrierii e manifest ca şi iluzia căreia autorul îi cădea victimă. Soluţiile grupării ieşene i se păreau însă demne de meditaţie, într-un moment cînd „Luceafărul” trecea printr-un impas. Agârbiceanu urmăreşte cu interes crescînd fenomenul poporanist, personalitatea lui Ibrăileanu îi inspiră un imens respect, urmînd idealizării necondiţionate a lui Iorga. „Viaţa românească” era o lectură cu atît mai rîvnită, cu cît revista era pusă sub interdicţie în Austro-Ungaria. Sub diferite coperte false, cu titluri tipărite adhoc, ea a avut totuşi o foarte largă circulaţie în mediile intelectuale de aici, reeditînd, în alte împrejurări, mai vechea influenţă exercitată asupra spiritului transilvan de către „Convorbirile literare”. Ea beneficia de altfel de antecedentul prestigiului revistei Junimii în Ardeal. Problematica socială dezbătută în pagini îl pasionează de-a dreptul. În ordinea interesului, Agârbiceanu citează articolele lui Stere, criticele lui Ibrăileanu, proza tînără, ideile din Neo-iobăgia lui Gherea, descoperite dintr-o recenzie etc. Faptul apoi că era prima publicaţie care plătea colaborările, făcea o puternică impresie. (...) În vara 1906 o întîmplare îi aduce în cale redacţia tînără a revistei „Ramuri”. C.Ş.Făgeţel, D.Tomescu, N.Vulovici, care făceau o ascensiune pe Detunata, poposesc în Bucium Şasa, în casa parohială, prilej de bucurie amestecată cu oarecare nelinişte, familia preotului, abia instalată, trăind în serioase lipsuri. Agârbiceanu simte încîntarea unei discuţii literare, cu nişte confraţi foarte tineri, vorbind o limbă melodioasă (era întîia oară că se întreţinea cu o societatea intelectuală „de dincolo”).

La rîndu-le, musafirii erau entuziasmaţi de peisajul sălbatic al Apusenilor».

(va urma)