Trăim în ecoul Praznicelor trecute, privind spre Praznicul ce vine, Învierea. Nu vă gândiți că e departe Paștele. De fapt e în mijlocul nostru și tot ce am trăit de la Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos încoace, prin timpul Bisericii, a devenit trăire a timpului Învierii. Care rămâne punct de reper vieților noastre. Privim Nașterea, Tăierea împrejur și Botezul Domnului în lumina Învierii căci știm că Acela Care se naște în Betleemul Iudeei, care primește Tăiere împrejur și Botez la apa Iordanului este Cel Care prin Înviere ne-a schimbat definitiv și iremediabil așteptarea propriei noastre învieri. Biserica nu face decât să ne reamintească în fiecare sărbătoare, în fiecare Duminică, în fiecare zi de Acesta care ridică păcatele lumii. Textul din Evanghelia primei duminici după Botezul Domnului nu cuprinde în sine Botezul ci modul în care Dumnezeu-Omul începe lupta cu Răul pentru a readuce omul în lumina Raiului. Căci textul rostit în Biserică (Matei 4. 12- 17) cuprinde în el cheia unei misiuni care crește din altă misiune, dovedind că nici Hristos nu vine ca un accident duhovnicesc, pe fondul unei fracturi de Duh în neamul lui Israel, ci vine să plinească cele ale lui Ioan Botezătorul dar să le împlinească asemeni unui Dumnezeu Întrupat. Dintâi capitolul cuprinde ispitirile Domnului Hristos. care nu fac obiect de lectură liturgică în Liturghie. Dar le știm toți, unii chiar le cunoaștem pe propria piele fără a avea curajul de a recunoaște că fără Hristos am fi biruiți cu totul, rearuncați în iad. Dintâi diavolul îi cere din pietre pâine. Știe ce anume cere. Populist până în măduvă- putredă, dar măduvă- știe că lumea va putea fi manipulată mereu de un om în a cărei putere stă pâinea. Apoi îl ispitește cu aruncarea în gol. Aviz unora care se cred dumnezei și care chiar cred, vai, că totul li se cuvine. Inclusiv un service îngeresc de intervenție. Aduce ispita cam cu tot ce vedem împrejur la funcționarii lui Dumnezeu care ne spun că orice este rezolvabil doar prin spirit. Atenție. Spiritualitatea lipsită de rațiune e spiritism și da, acestuia îi ies salturile în gol. Până la o vreme. Și numai sub puterea celui care ispitește cu aruncarea în gol. Apoi diavolul îl ispitește cu tot ceea ce Hristos avea deja. Penibilul de diavol zice, arătând lui Dumnezeu toate împărățiile lumii și toată slava lor, că i le dă lui Iisus, Dumnezeu-Omul. Proastă gândire. Dumnezeu avea deja toate acestea dar nici una din cetățile pământului nu aducea, nici pe departe, cu forța Cetății Împărăției lui Dumnezeu. Căci ne spune Psalmistul: „El a spus și s-a făcut; a poruncit și s-a făcut (a luat ființă)” (Psalm 33.9). Un diavol bătut de Dumnezeu cu propriile arme. Un drac teolog cum mulți umblă astăzi slobozi printre noi, căutând să ispitească pe Dumnezeu cu soluțiile lor. Mai ales politice. Îi vedeți afirmând martirajul unde nu este cazul, plângându-se de încălcarea libertății ei care încalcă toate normele juridice ale unui Stat de drept. Și mimează răni populiste, asemenea grijuliului ce-i ispitește pe Hristos. O face așa cum scrie în cartea intereselor sale și o va face mai ales cu aceea care se visează a fi mesia pentru neamul lor. Neam a cărui istorie nu o cunosc și al cărui Dumnezeu îl răstignesc cu mediocritățiile lor ieftine.

Domnul nu se dă ispitit. Inspiră teamă diavolului. Care pare că înțelege că nu e dinaintea unei prăzi ușoare. O va simți la maximum la momentul Golgotei, când crezând că înghite om, înghite Dumnezeu-Omul care-i este morții și iadului moarte. Înspre lecția aceea de pătimire suntem chemați să privim în zilele acestea. Ce sens ar fi avut Nașterea, Tăierea împrejur ori Botezul la Iordanul pocăinței de nu s-ar fi împlinit desăvârșit în Înviere? Dar viețile noastre? Ce sens au dacă nu se împlinesc în Înviere, în așezare de-a dreapta Tatălui, acolo unde Hristos Domnul reașează veșnicia noastră? Sunt numai termenii teologiei aceștia? Poate. Traduceți-i în ce limbaj vreți și veți vedea că în afara acestei realități nu există nici o altă realitate. Oricât ar fi de maestru diavolul nu poate șterge din „hardul” vieții chemarea pe care Domnul o face: Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor! (Matei 4. 17). Fără această chemare suntem locuitori ai întunericului și stăm încă sub umbra morții. Trăim din ea precum diavolul din ispitire. Pentru că tot ce propune moartea este trecător la modul cel mai adânc cu putință. Adânc de iad.  Adânc de neființă.

Pocăința la care ne cheamă Hristos nu este una lălâie, lipsită de rațiune și gândire. Ne cere pocăința vie, nemimată obscen prin jumătăți de măsură. Știe că greșim. De aceea aleargă împreună cu noi cursa de obstacole și, dese ori, le îndepărtează. Dar cere de la noi să nu intrăm în jocul diavolului, să credem că pietrele pot fi pâine, că aruncările de pe cornișe sunt zboruri de curaj ori că idolatrizarea stăpâniilor acestei lumi sunt închinări la Dumnezeu. Taina zilelor acestora, așadar, se prelungește în Înviere. Să trăim după sensul pe care ea ni-l aduce. Și să nu uităm că pocăința ne apropie Împărăția cerurilor.