S-ar spune, dar nu se crede-ca într-o debara a vorbelor-că orice cuvânt, la momentul potrivit, e tăcerea de unde se spune că la momentul potrivit se instaurează încă o tăcere. O suplimentare "gândită", un fel de fertilitate în vidul dintr-un alcov unde se gândeşte, se potriveşte şi, apoi, se repetă, e doar o variantă a tăcerilor urlate.

Avem un sector, în partea necuvântată a creierului, unde ne împletim puntea peste spaţiul stânjenitor dintre neuronii secătuiţi de amintiri. Există un sector unde nici neuronii nu au parte de o slujbă de pomenire: s-au transformat, dar nicidecum nu s-ar spune că destinul e acelaşi.

Depindem şi ne convine. Doar ce nu vrem să existe e o constatare. Depindem de ceea ce nu există. Ceea ce se află în partea "vizualizată" a istoriei, aşa cum ne convine, e încă o deprindere autohtonă. Dacă nu ne convine, nici altora să nu le fie asemenea…

                                                               ***

Altă formă -dar în aceeaşi matriţă a tăcerii-se topeşte între vorbele ce ne convin. Criticăm neconvingător, nereuşind să explicăm sau să dezvoltăm, cum se cuvine, simplitatea sub orice formă le convine. Suntem suspendaţi, pe o perioadă nedeterminată, din zgomotul, deja stupid, al surzeniei europenizate. Între timpanele aceluiaşi craniu nestructurat prin transparenţă, s-a hotărât că uitarea e încă o tăcere pe zgomotul vorbelor.

Praf de prin-prejur şi noroi pe prag ni s-au aşezat deprinderile, care se află în partea obscură a ideilor şi, tocmai de aceea depindem de-ce-nu-ne-convine. Sau, vorbele sustrase din destinul celor care au decis vreodată nu sunt în "conformitate" cu uzura morală a istoriei. Sau, cum să te sustragi timpului, dacă ai/avem caractere nepractice (câteodată rezonabile), precum amnezia în folosul credinţelor bifurcate? Credinţă sau politică, totuna. Cum zboară gândurile în Vinversat, pe un cer sufocat de migraţiile care le copleşesc, altora, trăsăturile. Deformată de atâta democraţie, înşelăciunea e subiectul îngrădit, unde se ordonează partea nerostită din destinul zgomotului imperb, dar political.

Nu e cazul să fim meschini, din momentul când nu ştiam să fim austeri, chiar cinici în faţa unor personaje care ştiu să rânjească în timp ce ştim că imaginaţia lor e o "distracţie frivolă". Nu e timpul să fim ipocriţi, dar am senzaţia dedublării prin învrăjbirea răbdării şi dezgustul în graba rotunjirii unghiurilor dintr-o memorie unde am fost învăţaţi să urâm şi să revenim în răbdarea viitorului trecut. Până şi când, şi ne vom onora inspiraţia, vreodată, şi ne reînchipuim elefantul scăpat din debara, şi toţi sunt pasionaţi şi ascunşi în alcovul unde tropăim zgomotul de sub tălpile furişate pe coridorul dintre debara şi alcovul unde nu se întâmplă nimic.

E stânjenitor să trăieşti în tăcere. Nu poţi demonstra vorbirea prin zgomotul memoriei. Nu există ecoul tăcerii în trecerea spre zgomotul dintr-o debara unde urlă tăcerea. E o revanşă, dacă ne convine, dar nici altora să-şi închipuie, dacă le-ar conveni tăcerea localizată într-un cuvânt fără caligrafia auzului ascuns în debaraua dintr-un alcov…