ANCA SÎRGHIE

La început de secol al XXI-lea, trăim într-o lume animată de tehnologia în plin progres, dar care, din cauza tendințelor globaliste amenință să frâneze aspirația spre valorile clasice naționale. Ne mișcăm într-o societate a hiperconsumului, unde se pot aplica în voie practici de spălare a creierelor. Școala actuală, cu programe de afterschool, ce afectează ideea de studiu individual, și cu busola lui politically correct contestând personalități de o importanță certă, suferă niște deformări ce afectează derutant fluxul cunoașterii la tinerele generații. Aleg un singur caz exemplificator.

Diferite teatre din România pun în scenă piesa Oleanna de David Mamet care, în 1992 la Cambridge Massachusetts, a avut prima producție a companiei de teatru Back Bay. Ea a fost jucată apoi la New York la Teatrul Orpheum cu scena a 3-a rescrisă. La Londra în 1993 a avut premieră la Royal Court Theatre, regizată de Harald Pinker, care va reveni la versiunea inițială. În ambele versiuni, tema este lupta pentru putere între dascăl și studentul lui. Deși piesa a fost scrisă acum 3 decenii, tema ei este mai actuală ca oricând acum, când se resimte acut politica globalizării. S-a spus pe bună dreptate că nu există “o piesă mai dură sau mai curajoasă decât Oleanna. Finalul original este, în mod genial, ultima răsucire a cuțitului”. Mai puțin decât oricând, avem acum nevoie de “războiul” dascălului cu elevii săi, pentru că școala mondială trece printr-o perioadă tulbure de reașezare, ca structurare a disciplinelor, ca metode de predare, ca modalități de învățare și chiar ca raportări atitudinale unii față de alții și fiecare față de el însuși. După 51 ani de activitate didactică, pot constata că niciodată nu m-am raportat la învățăceii mei de pe poziții de forță și nici nu a existat vreo tentativă a lor să-și încerce puterea. Absolut constant, am căutat împreună tehnici de conlucrare spre o cât mai eficientă învățare. Ideal este ca între profesor și elevii săi să existe un raport de consonanță, nu o tentativă de dominare a uneia dintre părți. Un asemenea echilibru presupune o verticalitate morală a persoanelor intrate în această ecuație, perspectivă la care Eminescu se referea cugetând: ”Munca unui om se poate plăti. Caracterul și cultura lui nicicând.” De aici și concluzia generalizantă: „Școala va fi școală când omul va fi om și statul va fi stat.” Iată o temă de meditație necesară și contemporaneității noastre. Se naște întrebarea: Cum era școala „aievea” în România din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din moment ce Eminescu o caracteriza drept „o moară de măcinat vorbe”? Sigur că, pe tema aceasta, au rămas de la el peste 400 de articole întregi în presă, de rapoarte în urma inspecțiilor făcute în anul când funcționase ca revizor școlar și recomandări adresate cadrelor didactice, astfel că din cercetarea lor s-ar putea întocmi studii ample, chiar teze de doctorat.

Un remember din anii lui

de studiu s-a păstrat și în poezie. În Scrisoarea II, Eminescu evoca atmosfera școlilor prin care a trecut: „Vai! tot mai gândeşti la anii când visam în academii,/ Ascultând pe vechii dascăli cârpocind la haina vremii…” Tânărul Mihai Eminescu se deosebea de cei mai mulți dintre colegii lui studioși la Viena și Berlin, pentru că la el învățătura se conjuga cu visarea romantică, stare creatoare a unei minți de geniu: „Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic/ Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic./ Scârţiirea de condeie dădea farmec astei linişti, /Vedeam valuri verzi de grâne, undoirea unei inişti, / Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit; /Când suna, ştiam că Ramses trebuia să fi murit.” Era vârsta când idealitatea se deosebea de realitatea mizerabilă a cotidianului: “Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă, /Şi, din contră, cea aievea ne părea cu neputinţă./ Azi abia vedem ce stearpă şi ce aspră cale este/ Cea ce poate să convie unei inime oneste…” Coborârea în lumea reală, cu școala „aievea” a peisajului românesc se va face brusc după revenirea poetului în țară de la studii universitare. Problema-cheie a educației nu a lipsit din publicistica lui în toate etapele sale. Devenind jurnalist în 1875 la „Curierul de Iaşi”, revizor școlar pentru un an, mutat în 1877 la ziarul „Timpul” din Bucureşti, publicistul Eminescu manifestă interes pentru calitatea educaţiei şcolare, pentru prestigiul pedagogilor şi condiţiile lor de viaţă. El militează în favoarea deschiderii şcolilor primare pentru minorităţile naţionale şi creşterea interesului autorităţilor pentru învăţământ. Publicistul se dovedra a fi un om de atitudine, adevărat model al exigenţei față de școală, ca instituție națională identitară. El stăpânea principiile moderne ale educației, cu aplicație la ciclu primar, gimnazial, liceal și la învățământul superior. Publicistica sa dovedește că el avea cunoștințe nu numai despre învățământul românesc, ci și despre cel european.

Cel mai important instrument împotriva deznaţionalizării era, în convingerea revizorului școlar Eminescu, limba română, acel „fagure de miere”(Epigonii) socotit oglinda spirituală a poporului nostru, a moralităţii şi religiei şi a modului de a privi lumea. Mihai Eminescu considera limba română o „împărăteasă” și tot el afirma cu mare îndreptăţire:„Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră”, respectiv cel mai prețios element de continuitate națională. Văzută ca un element de continuitate, “limba strămoşească e o muzică; şi ea ne atmosferizează cu alte timpuri, mai vrednice şi mai mari decât ticăloşia de azi, cu timpuri în care unul s-au făcut poporul şi una limba”. (Având a da seamă…, în „Timpul”, 1 mai 1882)

Cei care îndeplinesc

misiunea practică de a perpetua limba română sunt dascălii din școlile țării. Nu vom uita portretul inegalabil făcut dascălului atemporal, cel care „scotea lumile din chaos” (Scrisoarea I) . La antipod, în articolele din „Timpul”, referindu-se la situații dramatice din sistemul educațional românesc, Eminescu denunță cu spirit critic ignoranța crasă a unui profesor, d. X care „e plătit de stat ca să învețe pe studenții de la universitate limba română din punct de vedere filologic și istoria românilor, două obiecte pe cari nu le cunoaște deloc. Să ne-nțelegem. Nu avem pretențiune ca profesorii noștri să fie genii. Departe griva de iepure. Dar, în împrejurări normale, acest domn ajuns din întâmplare profesor s-ar fi pus pe-nvățat carte și fiindcă nu este cu totului tot mărginit, încât să aibă nevoie de a fi instalat într-un spital de nevolnici, ar fi ajuns să poată împărtăși studenților ceea ce au aflat alții, de ex. învățații străini, despre limba română, le-ar fi arătat calea bună și bătută de oameni mai cuminți, încât s-ar fi împlinit teoria unui pedagog francez, că un școlar poate învăța de la profesorul său mai mult decât știe acesta însuși…Silit de împrejurări normale, d. X ar fi devenit un profesor mediocru; nesilit de nimenea, se simte în sat fără câni și umblă cu mânile în șolduri, lasă școala pustie și vine la București ca să-și facă mendrele și să-și deie o importanță pe care natura n-au voit să i-o deie. Tot astfel e d. Y și bună parte din cumularzii universităților. Am luat profesori de universitate pentru că un institut înalt de cultură poate ilustra mai clar starea noastră de decadență. Și cine plătește oare pe acești domni din clasa de mijloc a căror mâni și inteligențe nu produc valori de un ban roșu măcar? În linia din urmă munca țăranului care, ca dorobanț moare pe câmpul de război, ca muncitor se spetește plătind dări, pentru a ține pe umerii lui o clasă de trântori netrebnici.” (în Icoane vechi și icoane nouă ) Așadar, un veritabil pamflet împotriva incompetenței distructive a unor profesori din universitățile epocii, unde Eminescu este izbit, așadar, de „priveliștea cea mai tristă” dintre toate „Coruptibilitatea și superficialitatea de educație merg aproape mână’n mână” în convingerea publicistului de la „Timpul”, unde Eminescu dezvăluie fără menajament strategia greșită a statului român ,cel în care avuția națională se risipește în favoarea unor „clase întregi … de oameni improductivi, incapabili de muncă și avizați la buget și la favori guvernamentale”. Concluzia de o amară ironie, la o situație ce prezintă similitudini cu ceea ce se întâmplă în România prezentului nostru, este parafrazarea unei cugetări celebre: „Blocul de marmură din care ai tăiat un satir nu mai e bun să tai din el pe Minerva.” (în „Timpul”, 14 apr. 1883.) Ducând mai departe acest raționament, jurnalistul ajunge la o concluzie amară: „Numai în România înalta trădare e un merit, numai la noi e cu putință ca valeți slugarnici să fie miniștri, deputați, oameni mari! ( în „Timpul”, 31 iul. 1880 ) Iată o realitate cu echivalențe în contemporaneitatea noastră.

Ce experiență personală

îl îndreptățea pe ziaristul Mihai Eminescu să abordeze la „Timpul” în perioada 1877-1883 problema atât de dramatică a învățământului românesc rural? Titu Maiorescu ajunge să conducă Ministerul Învăţământului şi Cultelor și la 1 iulie 1875 îl numește revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui, unde era nevoie de un inspector cu calitățile lui. Se știe că T. Maiorescu îl caracterizase pe Mihai Eminescu drept „omul cel mai silitor, veșnic citind, veșnic scriind…” Într-adevăr, Eminescu a manifestat o exigenţă exemplară pentru a înălța calitatea educaţiei şi a administraţiei şcolare. Avea drept sarcină să inspecteze de două ori pe an 152 de şcoli şi să îndeplinească atribuţiile administrative ale cancelariei revizorului. Inspectând şcolile din judeţul Vaslui, noul revizor şcolar a constatat frecvenţa slabă și pregătirea modestă a elevilor, condiţiile grele în care trăiau cadrele didactice şi neglijarea şcolilor de către prefecţi ori primari. De aceea, el a înaintat Ministerului în 25 septembrie 1875 un raport cu propuneri pentru reorganizarea școlilor din județul Vaslui. O situaţie mai bună a găsit la Şcoala din Todireşti şi în alte şcoli ale judeţului Iaşi. Într-un raport adresat în 10 august 1875 Ministerului, Eminescu a remarcat pe învăţătorul Ion Creangă, de la Şcoala de Băieţi Nr. 2, din Păcurari. După un timp, când Eminescu lucra la ziar, solicita autorităţilor învăţământului să introducă obligatoriu cartea Metoda nouă, manual pentru şcoala primară, unde între cei 6 autori, primul este Ion Creangă. Iată ce s-a găsit într-un manuscris al lui Mihai Eminescu: „Metoda nouă de scriere şi citire a avut succes prin meritele sale intrinsece şi ar fi o rea răsplătire pentru compunuitorii ei, dacă deodată, în mod brusc şi fără oarecare tranzițiune, s-ar înceta întrebuinţarea ei şi s-ar recomanda o alta numai pentru că-i tipărită poate în tipografia statului”. Preocupat de metodica învățării, Eminescu stabileşte un raport riguros între memorie şi judecată…„nu vei da copilului să opereze decât cu lucruri pe care le-a înţeles pe deplin. La ştiinţele ce se memorează…cartea-i tot, pedagogul nimic. La ştiinţele… care cer dezvoltarea judecăţii copilului cartea trebuie alungată din şcoală ca un ceva periculos, căci pedagogul e-aicea tot”. În calitate de revizor şcolar, Eminescu cerea „introducerea metodei intuitive în predare”, cerinţă repetată şi în rapoartele sale adresate Ministerului Învăţământului şi Cultelor. Astfel, se subliniază valoarea cărții Povățuitorul la citire prin scriere, despre care afirmă în termeni superlativi că este „escelent manual pentru uzul învățătorilor cari voiesc a aplica cu succes și mai mare Metoda nouă.” ( Opera politică, 1870-1877, 1980, p. 92) Nu am putea aborda tema învățământului rural fără a răspunde la întrebarea: Cum vedea Eminescu pe țărani, numiți de politicieni „talpa casii”, și deveniți „victima rapacității și brutalității administrației”¹? (Din Transilvania/De bine de rău) Dând plasticitate de proverb acestei idei, Eminescu apreciază că “Țăranul nostru cu oamenii stăpânirii e ca oaia care umblă printre scăieți; în tot scaietele trebuie să lase câte o șuviță de lână, mai mare ori mai mică, după cum o fi și scaietele.“

Revenind la contemporaneitatea noastră, după Raportul Ministrului din 24 ianuarie 2018, în România mai există 2418 școli rurale care au punctele sanitare în curte, dintre ele 389 sunt în județul Vaslui. Procesul de ameliorare a situației este în plină desfășurare în prezent, întrucât statistica realizată de World Vision Romania, „Bunăstarea copilului în mediul rural”, 2022, concluzionează că 8% dintre românii de la ţară au ales să întrerupă școala temporar sau definitiv pentru unul sau mai mulţi copii, pentru a face faţă cheltuielilor. Rezultă că 92 % dintre copiii satelor merg în prezent la școală. O comparație cu trecutul este edificatoare.

În comentariile jurnalistice

ale fostului revizor, școlile rurale de la finele secolului al XIX-lea dau rezultate slabe, dacă în Ilfov, unde influența capitalei este vădită, doar 15% copii merg la școală, ceilalți pasc gâștele și iarna nu fac nimic. El va conchide: „Cauze multiple: dezinteresul administrației, învățători vicioși, aversiunea țăranului contra școlii. Numai cauza adevărată n-o spune nimeni”. Pentru Administrație, școala este odioasă, întrucât „învățătorul și școala sunt concurenții postulanților la bugetul comunei; adesea primarul e un om trecut prin pușcărie, notarul de chipul și asemănarea lui, perceptorul un bandit, toți numiți de subprefect și constituiți în comitet de exploatare a comunei rurale. Dispreț pentru biserică, ură pentru țară este signatura așa-numitei administrații comunale.” ( în „Românul” și „Națiunea“ se plâng…) Iată un comentariu care ar putea sta fără vreo jenă în presa zilelor noastre din câteva zone sărace ale țării, în timp ce majoritatea județelor fac progrese în acest domeniu. Convingerea lui Eminescu era că sărăcia determina țăranul să țină copiii acasă: „Învățământul e obligatoriu, dar această obligativitate e o ironie. A-l obliga pe țăran să-și trimită iarna copilul rău îmbrăcat la școală înseamnă a i-l ucide. Există sate pustie de copii, unde generația viitoare doarme în cimitir; pământurile date de legea din 1864 rămân pustii, casele- vizuine părăsite, moartea e aliatul promiscuității etnice din orașe, un aliat sigur al Caradalelor și Mihăileștilor pentru stingerea poporului românesc.“ În scopul înțelegerii acestei situații, comentatorul aduce o comparație cu Anglia, unde o cincime din populație este analfabetă, dar tocmai aceea ține „Anglia pe umerele ei.”, ca dovadă că și “în statele ipercivilizate mizeria e dușmana școalei elementare.” Într-o asemenea “organizare, unde predomină decorarea trădării și pensionarea negustorilor de vorbă, țăranul nostru rămâne condamnat la ignoranță și la mizerie.”

Școala plină de lacune a timpului sporea primejdia de nefixare a limbii, ceea ce face ca în publicațiile din România să apară multe greșeli gramaticale și lexicale pe care sub titlul Un profesor de limba română fără a o ști, publicistul le semnalează, îndemnând la prudență. Citează din publicația „Războiul Weiss”, care ataca „Monitorul oficial” pentru unele dezacorduri, drept care Eminescu în „Timpul” din 10 ian. 1882 ajunge la concluzia amar-ironică: „Si tacuisses, philosophus mansisses!”. Noi am recurge la o zicală românească plină de miez: „Râde ciob de oala spartă.”, va conchide Eminescu, deseori comentând limba deficitară din presa timpului.

Școlile profesionale, o rană deschisă a învățământului românesc de astăzi, erau și ele în atenția publicistului Eminescu. În 1864 s-au înființat mai multe școli profesionale, între care și Școala de Belle-Arte din București, la care s-au înscris 40 de elevi. Pentru că nu era prevăzută în Legea Instrucțiunii Publice, în următorii 3 ani, ea nu a fost subvenționată. În perspectiva teoriei maioresciene a formelor fără fond, Eminescu sugerează că „Un guvern serios ar face din două lucruri unul: or i-ar da mijloacele necesare, or ar desființa-o cu totul.”

( în „Timpul” 20 aprilie 1882) Ca director, Theodor Aman și-a dat demisia, nemaisuportând umilința ca profesorii să predea voluntar. Promisiunile guvernului liberal nu au fost respectate, ceea ce încarcă ironic tonul comentariului, astfel că „d-l Aman s-a convins că guvernul nu caută să aibă o instituție folositoare, ci numai un titlu frumos, Școala de Belle- Arte, și și-a dat din nou demisiunea ce urmează, de astă dată definitiv. Astfel prosperă instituțiile cele mai neapărate sub guvernul liberal! Astfel se încurajează chiar oamenii cei mai zeloși pentru a servi țara lor.”

Preocupat să descrie patologia societății românești pe linie educațională, Eminescu semnalează o adevărată pelagră a învățământului nostru din secolul al XIX-lea, dar nu mai puțin contemporan, plagiatul. Era vorba într-un articol despre plagiatul din discursul lui I. Crăciunescu la inaugurarea Școlii Normale Superioare, secția București, rostit în 18 decembrie 1880, copie perfectă a textului L’Education dans l’Ecole libre, rostit de I.M.Guardia, doctor și profesor la L’Ecole Monge din Paris. Cele două texte sunt așezate în pagină în paralel, demonstrându-se fără dubii că sunt identice. Astfel documentat, Eminescu denunță pe acest „ilustru pseudoerudit”, plagiator care „va rămâne celebru în ăst meșteșug.” (în „Timpul” din 4 ianuarie 1881) Se propune demiterea conferențiarului pentru a se păstra bunul renume al școlii. Eminescu dovedea și prin această luare de atitudine, că numai o școală ce respectă legile moralității poate să-și îndeplinească misiunea de instituție menită să perpetueze identitatea națională a românilor. Publicistul Eminescu este unul dintre cei mai virulenți critici ai imposturii celor care ajung în posturi importante, fie politice, fie academice, prin practica „negustoriei de vorbe”, o cale de promovare detestată de el.

În publicistica sa, după cum se vede, Eminescu a formulat convingeri şi învăţăminte valabile pentru toate instituţiile publice, pentru căile şi demersurile formative necesare oricărui român din epoca aceea, ca, de altfel, și din cea în care trăim la început de secol al XXI-lea. Găsim multe referiri la şcoală, educaţie şi la înalta menire de pedagog, de educator autentic. Atunci când aprecia că „misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni”, era formulată în termeni clari sarcina de perpetuare a conceptului de identitate națională, care este un tezaur ce se cere păstrat de la o generație la alta cu toată convingerea și cu multă responsabilitate social-patriotică. Convins că în ființa umană există elemente imponderabile, greu de estimat și de evaluat, Eminescu afirma: „Munca unui om se poate plăti. Caracterul și cultura lui niciodată.”. Or tocmai formarea caracterului și cultura la tinerele generații este unul dintre obiectivele esențiale ale învățământului de-a lungul timpului.

Ne întrebăm ce ar spune Eminescu

dacă ar citi statisticile recente, care situează România pe ultimul loc în Uniunea Europeană cu privire la lectura de carte. Cifra de 60 de milioane de euro, totalizată de editurile românești din comercializarea cărților este depășită de toate celelalte țări din Uniunea Europeană, unde, spre exemplu, anual Germania înregistrează 9 miliarde de euro, având o piață de carte excepțională. În această dramatică situație, în anul 2023, Asociația Editorilor din România trebuie să ia măsuri pentru sporirea eficienței în domeniul industriei cărții. Se organizează Pactul pentru lectură, care antrenează de la personalități culturale, scriitori și cititori, până la decidenți politici într-o acțiune care nu poate fi dusă la bun sfârșit fără contribuția profesorilor din școli și din universități, pentru că lor le revine responsabilitatea modelatoare a viitoarelor generații de intelectuali. Fără învățătura cărților nu se pot forma oameni adevărați, capabili să conducă un stat prosper. Dimpotrivă, fără susținerea statului, școala nu-și poate desfășura activitatea ei formatoare, sens în care Eminescu formula un ideal al gândirii sale și stabilea o interdependență, atunci când formula cugetarea, care ne-a slujit ca pivot al demonstrației noastre: „Școala va fi școală când omul va fi om și statul va fi stat”.