Să fim mai buni, că e sărbătoare. Sau cel puţin să mimăm asta

De foarte multă vreme există ideea ca atunci când vine câte o sărbătoare importantă în calendar, tot românul să-i îndemne pe ceilalţi să fie mai buni. Din asta reiese un aspect principal, acela că, de regulă şi cu excepţia sărbătorilor, oamenii sunt răi sau măcar ne-buni şi doar în zi de praznic, subit, se întorc la 180 de grade şi gata, sunt ca în poveştile acelea de fac copiii să plângă de compasiune (că ei, săracii încă mai sunt puri şi nepoluaţi de apucăturile adulte), fac cioc-cioc la uşile familiilor sărace şi le aduc un portbagaj de daruri, merg în căminele de bătrâni ca să-i aline pe cei de acolo, vin şi mai dau şi ei câte ceva bolnavilor din spitale, lasă plase pline cu hrană sau haine pe la colţuri de stradă pentru cine s-o nimeri să se bucure. Pentru că sunt Paştile, şi nu-i aşa, suntem mai buni în minivacanţă, că aşa se face şi aşa cere tradiţia. Pentru că şi de Crăciun am fost tot buni. Suntem chiar aşa de buni încât shareuim iepuraşi, ouă roşii sau de alte culori şi chiar icoane cu Învierea. Sau chiar căutăm cele mai la modă urări „de Paşte”. Considerăm că suntem buni de sărbători la modul la care vara ne luăm cu noi găleata frigorifică să ţinem berile la rece ori ne luăm hainele acelea alb-negre de ospătar când mergem pe la vreo nuntă. Adică aşa, ca la o ocazie care nu durează mult şi în mod sigur vom scăpa iute şi ne vom reveni la normal.

Ideea ar fi ca tu să fii bun tot timpul, nu doar când e roşu în calendarul creştin-ortodox pe anul în curs. Poţi fi bun pentru că te consideri creştin iar ideea creştinismului, dincolo de ce spun propagandiştii care încă se mai cred în vremea lui Stalin, este bunătatea. „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Şi dacă nu eşti creştin, şi chiar dacă nu eşti credincios deloc, tot trebuie să fii bun, pentru că aşa este etic şi just. Dar eşti tu bun? De sărbători sau în general? Nu. Nu vrei şi poate nu poţi.

Eşti bun, adică bagi postări pseudo-ortodoxe pe wall, dar la o adică, să nu spună cineva ceva ce nu-ţi convine că sari la beregata lui ca ghepardul, iar ce e la gura, pardon tastatura ta, dacă s-ar măsura în foc şi fum, ar fi în jurul tău ca la Ploieşti când bombardau americanii în 1944. Numai eu câte mi-am auzit de la unii care nu mai ieşeau din citate despre bunătate, bine, etic, urări superbe şi copy-paste, icoane reale sau mai puţin, care, subit, lăsau aparenţele de cei mai iubitori dintre pământeni şi porcăiau la modul aproape perfect.

Bunătate? Cine nu e cu tine e duşman. Cine nu se închină la idolii pământeşti la care tu te închini, din politică, muzică, sport, ori staruri de televizor, îţi e duşman şi în cel mai fericit caz, ar trebui să fie ori expulzat, ori internat într-un lagăr, pentru ca să fie liberi doar ăştia bunii care trebuie.

Am văzut mostre de bunătate de m-am uimit. A murit unul mai controversat? „Bine că a crăpat!”. Apare prin presă co unii o comit sau sunt suspecţi să o fi comis? Se cere, vehement, pedeapsa exemplare, de la puşcărie la execuţie pe stadion, ultima la oră de maximă audienţă şi transmisă live.

Hai să ne amintim de toţi oamenii aceia buni şi milostivi care nu suportă să vadă pe cineva hrănind o pisică a străzii, care, la volan, calcă orice vietate le stă în cale şi care claxonează ca la nuntă dacă cel din faţa lor pierde două secunde după ce se schimbă semaforul în verde. De aceiaşi oameni buni care se dau cuceritori şi dive pe online. Care bărfesc în autobuz. Şi aşa mai departe.

Da, Să fim mai buni, cel puţin aparent şi declarativ, că sunt zile de sărbătoare. Dar ce ar fi să fim buni pe bune? Hai, sărbători frumoase şi cu linişte şi pace în inimi! Şi măcar nu fiţi răi.