De când au început "reabilitările" acestea care nu se termină niciodată (că-s o metodă perfectă de rulat bani, hai so fim oneşti şi să recunoaştem), totdeauna, la un anumit moment, a apărut acelaşi fenomen: al omului care, neştiind că pe trotuarul ăla vechi dar înnoit, s-a proaspăt turnat un strat de beton, calcă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic în zonă. O fi spiritul mioritic şi secretul de milenii care a făcut ca noi, românii să rămânem neclintiţi pe această străveche vatră? A, stai, asta e parcă dintr-un film. O fi spiritul fatalist al ciobanului din Mioriţa, care o bagă pe "dacă aşa trăbă'"? O fi faptul că de la o vreme suntem toţi cu mintea de-aiurea şi nu mai vedem pe udne călcăm? O fi faptul că la cât ne înnoroim prin atatea zone veşnic renovate, reconfiogurate reabilitate, remediate, reşapate, chiar nu en mai pasă pe unde călcăm, că e tot aia?

Posibil. S-or fi grăbit oamenii, nu au mai aştetpat data finalizării lucrărilor şi au trecut cum au apucat, lăsând urme ale trecerii lor pe aceste meleaguri, în beton pe trotuar. Lasă, că şi aşa se ia la asfaltat şi zici că e ca nou.

În altă ordine de idei, ce şi-or fi auzit bieţii copii de la şcoala din apropiere (in înagini e zona Avrig-Dumbrăvii) când au ajuns acasă betonaţi la ghetuţe? Că majoritatea sunt urme de copii…   Dar şi adulţi văd c-au comis-o pe aici.