Ion DUR

După ce ne-am referit, într-un număr anterior al Tribunei, la Eminescu, Caragiale și Goga, continuăm să prezentăm alți publiciști pe care i-am analizat în antologia Gramatică și cinste. De la Eminescu la Sandu Tudor. Opt lecții de gazetărie (Ed. Pro Universitaria, 2024). 
Un polemist ocazional, aşa ne apare D.D. Roșca, filosoful din Săliştea Sibiului, în câteva reacţii publice, trei dintre ele fiind cuprinse în cel de-al treilea volum din Opere filosofice (îngrijite de profesorul Vasile Muscă). Sunt texte generate de ocazia, cum ar spune Goethe, fie a criticii cărţii sale despre influenţa lui Hegel asupra lui Taine (1930), fie pentru a limpezi atitudinea tinerilor de la Revista Cercului literar din Sibiu faţă de publicaţia Luceafărul (1945), căreia filosoful i se substituie în polemică, fie adnotând drastic și caustic Ispita de a exista (1956), cartea revoltătoare a lui Cioran despre care au scris la fel de revoltați Lucian Blaga, „Farsa originalităţii” (1959, publicat postum în Contemporanul, nr. 45, 1962), un pamflet dezonorant pe care l-am comentat în altă parte, şi însuși D.D. Roşca, „Ispita de a exista… a domnului Cioran”, cronică apărută în aceeaşi revistă, dar în nr. 18 din 1 mai 1957.
Ce „lecție” de gazetărie ne înfățișează sexagenarul filosof D.D. Roșca? Una a răbdării temperate, vecină cu acel îndemn croitoresc al lui „măsoară de zece ori și taie o dată”, o povață în spirit ardelenesc, după cum ne oferă deopotrivă și o mostră a hermeneuticii aplicate pe text, una care să se delimiteze strict de grila unui comentariu cum ira et studio și să evalueze lucrurile cu o maximă obiectivitate. Comentariile lui Cioran și ale lui D.D. Roșca sunt, în fond, ale unor alergători de cursă lungă, cu toate determinațiile/ ingredientele unor spirite inteligente, critice, înalt cultivate, dar situate, contextual, pe malurile diferite ale aceluiași fluviu numit România.
*
Pentru a nuanța semantic spațiul interbelic, nu puteam găsi un martor mai profund și mai fidel ca Mircea Vulcănescu, publicist cu studii temeinice, unul dintre marii inspiratori și „acționari” ai complexului cultural patronat de gazetarul de la Cuvântul, nimeni altul decât Nae Ionescu. Poate exagerez într-un fel, dar o fac din raţiuni oarecum caricaturale: la atâtea decenii de la moarte, mi se pare că, şi în cazul lui Mircea Vulcănescu, avem de-a face cu o posteritate mai mult bibliografică. Au apărut texte care au stors în exces încărcătura morală a gesturilor esenţiale, sublime făcute de omul Vulcănescu, un sens legitim, reiterat şi accentuat imediat după Decembrie ’89, când critica de specialitate, prin vocile ei cele mai credibile, a formulat o judecată încărcată de exemplaritate: opera este autorul.
Mircea Vulcănescu a fost şi rămâne, credem, partea simbolică a generaţiei anilor 30. Locul său a fost limpede încercuit, între alţii, de Noica, filosoful mărturisind că l-ar fi ales „să ne reprezinte nu numai în faţa generaţiilor vechi sau a străinilor, dar şi în faţa oricărei instanţe şi a Marelui Străin”, mai mult, acelaşi Vulcănescu ar fi putut fi trimisul nostru, asemenea lui Goethe, „ca un Noe al timpurilor mai noi, înaintea bunului Dumnezeu”, căci, adăuga Noica, avea în el „ceva de Noe”, ştia „să umple cum trebuie o arcă”. 
Alături de Nae Ionescu, dar şi de alţi creatori români, Mircea Vulcănescu a exprimat, cum nu se poate mai evident, în ce constă supremaţia virtualului asupra actualului, pentru a relua o secvenţă din reflecţiile sale asupra românismului. Un virtual convertit însă cu asupra de măsură ân actual, ceea ce rectifică, indubitabil, prejudecata unor conjecturi ridicole, care califică opera sa a fi mai mult orală decât scrisă. 
S-a spus, pe bună dreptate, că eseurile lui Vulcănescu pe tema generaţiei – sau, mai exact, a tinerei generaţii – constituie un  adevărat program teoretic şi existenţial. Generaţia, şi ea un concept ambiguu, are o natură de palimpsest în care coexistă mai multe rădăcini ale termenului, înţelesuri care se îmbină şi se pun alternativ în funcţiune în raport cu variile sale utilizări. Astfel descifrează Vulcănescu vreo şapte accepţii ale termenului de generaţie (biologic, sociologic, statistic, istoric, psihologic, cultural-şi-politic şi economic), cărora le aplică o analiză sumară, sistematică şi istorică, adăugând rând pe rând, la etimologia biologică a noţiunii, caracteristici care ţin de: deosebirea de vârstă sau grupul de vârstă; durata de timp în care se regenerează un grup social (între 29 şi 33 de ani); fapte şi împrejurări istorice; acţiuni simultane ale unui grup nu neapărat de aceeaşi vârstă; combinaţia dintre aceasta din urmă şi influenţa istorică în substanţa unei psihologii vii; unitatea de manifestare culturală sau politică (generată de un set de probleme şi interes) şi relaţia acesteia cu poziţiile spirituale ale unui grup; în fine, determinismul economic al faptelor sociale.
Ideologic, cum aflăm şi dintr-un Curriculum vitae (1942), Vulcănescu era orientat „spre dreapta tradiţionalistă, adică legat de izvoarele de gândire ale trecutului, dar căutând să adâncească sensul prefacerilor lumii de astăzi”. De altfel, nu doar în acest tip de documente vorbeşte Vulcănescu despre sine, demersul construit în marginile generaţiei tinere fiind şi un discurs autoreferenţial: vorbea unul dintre cei mai proeminenţi reprezentanţi ai acestui grup.
Atitudinea socială, politică şi culturală a lui Vulcănescu nu lasă nicio urmă de îndoială. Analizele asupra tendinţelor tinerei generaţii ne dezvăluie un gânditor sincer interesat de fenomenul românesc, un Vulcănescu situat dincolo de teza statului tare, dincolo de „activismul prin disperare” sau „istorismul prin resemnare” (cele două stări diagnosticate de el la generaţia tânără), un Vulcănescu ferm orientat spre interior, spre autohton, spre o formă de viaţă românească autentică, născută şi conservată de mediul rural, o ruralitate din care nădăjduia să facă piatra de încercare a unităţii noastre sufleteşti şi, totodată, mediul care să faciliteze întruparea acestei unităţi în creaţii culturale reprezentative.    
Lecția Mircea Vulcănescu are doi poli proeminenți: morala omului și „românia” creatorului. Orice s-ar spune însă autorul rămâne – chiar şi atunci când pare atins de aripa zădărniciei Ecleziastului sau de precaritatea care poate încerca forţa unui popor – un spirit robust, mereu profund şi coerent cu sine, încrezător în biruinţa neamului românesc, având deopotrivă o morală a convingerii şi responsabilităţii, cu judecăţi şi atitudini necontradictorii, chiar dacă, se spune, marile personalităţi au cunoscut cezurile şi rătăcirile unor rupturi pe măsură. Este un Vulcănescu realmente înainte-mergător, pe care-l auzim uneori spunând, cu înţelepciune şi cu împăcare de sine, dar spre îndârjirea celor care-l urmează: 
„Dincolo de Dumnezeu, totul e rămas provizoriu în neamul ăsta!”
*
După numele din cartea de identitate, Petre Marcu este cel ce va deveni Petre Marcu-Balş sau Petre Pandrea, o personalitate contradictorie şi controversată a culturii românești interbelice. Publicistica sa a fost caracterizată din varii unghiuri. A fost calificată ca fiind opera unui militant, ton pe care autorul nu l-a părăsit nici atunci când a trăit sciziunea morală a unor compromisuri, poate nu multe, dar care n-au trecut neobservate în epocă. Între gazetarii români interbelici, el pare să fi avut o evoluţie cu totul specifică, „a început pe dreapta şi a evoluat către stânga, chiar în preajma stângii comuniste”.
Avem de-a face cu texte care au stat mereu sub zodia epitetului violent, a adjectivului bine ales şi excelent fructificat ca acţiune lingvistică. E un publicist cu mare forţă în limbaj, pregătit oricând să-l ironizeze sau bagatelizeze pe cel cu care comunică. Există însă şi un anume exces nu doar de natură lingvistică al acestei gazetării: Pandrea se repeta şi parcă voia să facă din repetiţie (nedublată însă de diferenţă specifică, cum ar spune Gilles Deleuze) un mecanism tautologic tipic demonstraţiilor gazetăreşti. Şi trebuie să spunem că o atare intenţionalitate – detectată în chiar textele de început ale publicistului – nu i-a reuşit totdeauna, ceea ce explică derapajele în redundanţă sau în pletoră semantică.
Ne-au interesat, între altele, relațiile sale, ca ucenic, cu Nae Ionescu, analizele pe care le-a făcut mentalului românesc, politicului interbelic, statului sau unor oameni politici, între care și Hitler, spațiul german fiind radiografiat prin numeroase reportaje politice și sociologice din chiar vremea când Führerul urcase în vârful piramidei puterii. Profundă și inedită este, totodată, deconstrucția psihanalitică a procesului de justiție, critica puterii de judecată făcută de avocatul Pandrea, un mod de a face cumva jurnalism de știință, un alt item al lecției sale de gazetărie. 
*
Cunoscutul istoric al religiilor, Mircea Eliade, este – o spunem ex abrupto – o personalitate complexă, contradictorie și controversată, dar și un reper axiologic specific nu doar țării noastre. Așa a fost în timpul vieții, precum și în anii posterității, o liniște tulburată însă de comentarii făcute cum ira et studio, avide să transforme îndeosebi o parte a publicisticii, dar și segmente din beletristică și eseistică într-un fel de casus belli.
În procesul receptării lui Mircea Eliade, un caz insolit – care nu a trecut neobservat – îl reprezintă atitudinea lui Eugen Ionescu exprimată în cronicile la Șantier și Huliganii, dar și într-o scrisoare trimisă lui Tudor Vianu din Vichy (20.II.1944), reacții care, mai cu seamă prin sardonicul agresiv din epistolă, distonează cu afabilitatea cumva artificială din și după deceniul șapte al veacului trecut, când cei doi vor fi buni prieteni. Și tot autorul lui Nu, într-un text despre „ridiculul Mirciulică Eliade” și generația lui, bagatelizează pe aceasta din urmă și o acuză deschis că vrea să parvină, că are un romancier și urmașul său direct ân persoana tot a lui Mircea Eliade, o generație care „duce către sfârșitul ei ciclul de cultură românească rău începută”.
Opera lui Eliade este impresionantă, numărând peste optzeci de volume, iar receptarea ei, ân ultima vreme, înseamnă nu atât analize subtile şi profunde ale scrierilor ştiinţifice sau artistice, ci mai cu seamă dezvăluirea, deopotrivă insistentă şi oarecum tendenţioasă, a derapajelor ideologice ce caracterizează publicistica și atitudinea de tinereţe ale autorului. După 2000, cel puţin cinci cărţi, promovate cu asupra de măsură de revistele culturale și de media nu doar de la noi, au avut ca temă un atare segment al personalității eliadești.
Gazetăria lui Eliade se cuvine citită și interpretată exclusiv în contextul socio-istoric și politic al elaborării ei. Evaluările rupte de context sânt arguții ideologice cu vădită tendință acuzatoare și vituperantă, cu singurul scop de a-l ține pe autor în continuare într-o abjectă carantină politică, alături de alți congeneri, dar și umăr la umăr cu profesorul său, Nae Ionescu.
În cazul lui Mircea Eliade, s-a vorbit de „cecitate politică” mai cu seamă când e invocată relația sa cu Mișcarea Legionară. Atitudinea sa față de legionari este însă contradictorie: când se afla în lagăr (v. Memorii), aprecia atitudinea acestora ca fiind una creștină, ei „răscumpărând” într-un fel absența sfinților din ortodoxia românească. Asta nu-l va împiedeca să vadă în gruparea legionară nu doar o sectă mistică, ci și o forță politică, pentru ca, după asasinarea lui Virgil Madgearu și Nicolae Iorga, misticismul mișcării să devină ceva artificial. 
Împreună cu colegul său de generație Mihail Polihroniade, în 1937, a făcut propagandă electorală legionară în județul Ialomița, fiind înscris pe listele partidului Totul pentru Țară. Va plăti cu suferință în anul următor și va căpăta un alt tip de luciditate față de spectacolul politicii de partid. Nu îmi propun nicidecum să răspund la cum a fost posibilă întâlnirea efemeră dintre convingerile lui Eliade și ideologia Mișcării Legionare. S-a scris mult despre o atare problemă enigmatică, prin mult înțelegându-se și adevărat, și fals. O conjuncție în care avem de-a face cu coincidențe, dar și cu discrepanțe.
Un lucru e însă cert: Mircea Eliade a fost totdeauna un partizan al spiritului, autonomia celui din urmă fiind pentru el suprema valoare. Ridiculiza cu asupra de măsură pe cei ce confundau spiritul cu sângele, întocmai fasciștilor, după cum era sardonic cu aceia care identificau freudian spiritul cu sexul sau vitupera pe marxiștii care puneau semnul egalității între același spirit și determinismul fenomenelor economice. Nu spre ideologia lui Hitler sau a lui Mussolini privea Eliade, ci-i avea drept mentori pe Eminescu, Hasdeu, Iorga, Pârvan, Nae Ionescu și lista ar putea continua.
Pentru a înlătura însă orice dubiu, mai cu seamă că ne referim la diferență specifică și gen proxim, la coincidențe mai mult sau mai puțin stranii, să cuvine să facem cu mare atenție lectura textului considerat alonim (fără să știm autorul acestei substituții) intitulat „De ce cred ân biruința Mișcării Legionare. Răspunsul domnului Mircea Eliade” (Buna Vestire, nr. 244, 17 decembrie 1937). Să-l citim ca și cum ar fi al lui Mircea Eliade, să-l cercetăm exigent și să ne întrebăm, de mai multe ori, dacă acesta poate fi sau nu răspunsul lui Mircea Eliade. 
Pentru noi, aproape că nu mai are importanță devreme ce ideile din text riscă să fie general-valabile față de Partidul Totul pentru Țară, în rândurile căruia, cel puțin virtual, se afla și Mircea Eliade. Nu putem să nu ținem seama, totodată, de mărturisirea lui Mircea Eliade legată de paternitatea textului, adevăr pe care-l repetă și cel mai autorizat biograf al său nu în posteritate, ci pe când Eliade trăia.
De altminteri, pentru a fi cât mai obiectivi, nu am eludat din analiza noastră acele texte scrise de Mircea Eliade îndeosebi între 1937–1938 și care, prin subiectele lor, trimit expres la Mișcarea Legionară sau dezvoltă un discurs publicistic propagandistic despre modul în care se manifesta legionarismul în provincie.
Ne-a interesat, în același timp, o anumită dimensiune a receptării manifestate de Mircea Eliade față de Prefața romanului De două mii de ani al lui Mihail Sebastian. Cu un accent semantic special: A fost sau nu a profesorul Nae Ionescu, autorul acestui text liminar, antisemit?!
Opul cu pricina izbutise, zice Eliade, „să facă pe antisemiți să urle de bucurie, pe evrei să se lamenteze și pe gazetarii deștepți să scrie articole cu haz”, iar autorul-evreu a avut curajul să ceară o prefață de la un cadru didactic universitar creștin. Reacția opiniei publice a fost astfel stimulată/ paralizată nu de narațiunea cărții, ci tocmai de alăturarea acestor două nume. Profesorul, spune Mircea Eliade, a ocolit soluțiile comode și, laolaltă cu autorul cărții, observă cauzele pentru care evreul suferă și va suferi până la sfârșitul lumii.
Dacă Nae Ionescu ar fi fost consecvent cu grila filosofiei istoriei, spune Eliade, atunci ar fi trecut drept antisemit. Însă el introduce, în a doua parte a prefeței, unele elemente de soteriologie, de teologie, cum ar fi: Mântuirea, Păcatul, Mesia, nemărturisirea lui Israel, toate fiind elemente supra-istorice. Fiind ales pentru a naște pe Mesia, poporul evreu l-a tăgăduit apoi, motiv pentru care i s-a hărăzit suferința eternă. Nae Ionescu glisează astfel dinspre filosofia istoriei spre planul teologiei creștine, ambele sfere lucrând cu imponderabile, dar de ordin diferit. Mai mult, o atare structură hibridă face ca prima parte a argumentației să o excludă pe a doua, și invers. Dacă după prima parte a prefeței ar putea fi numit antisemit, după cea de-a doua „nu poate fi antisemit chiar dacă ar vrea”, căci vorbește astfel teologul, gânditorul ortodox Nae Ionescu.
Judecata finală a lui Mircea Eliade este categorică: prefața lui Nae Ionescu nu este antisemită, chiar dacă „pare astfel pentru că cuprinde pagini amare asupra destinului iudeu”, dar nu este exprimată o atitudine antisemită, ci doar o „mișcare de translație nejustificată, din planul filosofiei istoriei pe cel al teologiei creștine”. Îi aduce profesorului său – dialecticianului din el – două obiecții: mai întâi tangajul de la planul filosofiei istoriei la cel al teologiei, altfel spus, de la structuri la spiritualitate universală; apoi o altă greșeală: aserțiunea potrivit căreia „Iuda trebuie să sufere la infinit pentru că a tăgăduit pe Mesia” – adică o împotrivire față de nădejde, combinată cu aceea față de libertatea Grației.
Nici gazetăria din exil (1948–1975) a lui Mircea Eliade nu a fost exclusă din comentarii, mai cu seamă că, după moartea savantului, Gallimard a reunit mai toate textele într-un volum intitulat Briser le toit de la maison. La créativité et ses symboles (1986). Nu se poate detecta vreo sincopă între problematica și tonusul textelor din România și cele scrise, tot în limba română, în Occident. Mai mult, avem de-a face cu un corpus care exprimă aspectele unui Îndreptar gazetăresc al celui care și-a părăsit țara, locul natal, copilăria („patria mică”, Vasile Băncilă), prietenii și alte ființe dragi. Probele pe care le ia din cultura și civilizația noastră parțial mutilate de comunism oscilează în jurul marilor nuclee constitutive: Eminescu, Caragiale, Maiorescu, Hasdeu, Iorga, Brâncuși, după cum reînvie dezbateri altădată tensionate: tradiționalismul și sincronismul european, mentalul românesc și cel occidental, deschiderile culturii noastre naționale către universalitate, contactul cu avangarda statelor civilizate ale Europei și nu numai.
Dincolo și dincoace de inconsecvențele sale, de un episodic compromis ideologic, Mircea Eliade rămâne un savant cu prestigiu internațional, creator cu vocații paralele și cu un loc incontestabil în tabla de valori a culturii românești. Ca mulți alți colegi de generație, s-a încercat în publicistică într-o formă specifică: a făcut în cea mai mare parte gazetărie ca și cum ar fi făcut literatură. E și motivul pentru care textele lui se citesc și azi cu plăcere (estetică) și cu interes, inclusiv documentar. Teoria „denumirilor corecte” sau „dreapta numire a lucrurilor” sânt, peste tot în scrisul lui Eliade, la ele acasă, ceea ce nu e deloc puțin.  

(Va urma)