Obiceiuri şi tradiţii de Paşti în comunităţile evaghelice şi catolice ale Sibiului. Ce a fost și ce a rămas

📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰

Comunităţile evanghelice şi catolice din judeţul Sibiu sărbătoresc, de astăzi şi timp de câteva zile, Paştile, cele mai importante tradiţii şi obiceiuri specifice acestei perioade petrecându-se în primele două zile de sărbătoare, adică duminică şi luni. Sărbătoarea Paştilor ocupă un rol important în viaţa spirituală şi socială a comunităţilor săseşti şi maghiare din Transilvania, în special judeţul Sibiul. De cele mai multe ori obiceiurile de Paşti se întrepătrund între comunitățile de sași și maghiari din județ, cu toate acestea, însă, datinile din preajma şi timpul sărbătorilor diferă de la o zonă la alta, chiar şi în judeţul Sibiu.

Stropitul – cel mai prezent obicei de Paști din viaţa sibienilor

Prima zi este dedicată petrecerii în familiei, după revenirea de la slujba religioasă de Înviere. Apoi, de obicei, luni, în cea de-a doua zi de Paşte, obiceiurile saşilor erau numeroase, pornind de la dăruirea ouălor, al stropitului, al concursurilor cu ouă, încheindu-se cu o petrecere la care participa tot satul sau membrii comunităţii. „Stropitul cu apă reprezintă un act de purificare, de creştere, de sănătate şi fertilitate, avându-şi originea încă din perioada precreştină, apa reprezentând simbolul vieţii şi al fertilităţii. Acest obicei era venerat de popoarele germanice, în amintirea zeiţei primăverii şi a fertilităţii, Ostara. Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea se stropea cu apă chiar şi în familiile aristocrate. În anul 1740 s-a interzis la Braşov stropitul cu apă, deoarece deteriora hainele. La sfârşitul secolului al XIX-lea a pătruns apa de colonie. Stropitul este păstrat până în zilele noastre şi reprezintă un bun prilej pentru o reîntâlnire cu prietenii. La sat, băieţii mergeau în grup la stropit, în funcţie de vârstă. Fiecare grup era condus de doi băieţi, care duceau un coş frumos împodobit, în care strângeau ouăle primite. Tot aceştia aveau rolul de a intra primii în casele fetelor, cerându-le voie părinţilor fetei să o stropească folosind formula: Am auzit că aveţi un trandafir, am venit să-l udăm, ca să nu se ofilească!» Fiecare băiat stropea fata cu parfum, după care era răsplătit cu băutură, prăjituri şi câte un ou. Tot în această zi, tinerii confirmaţi erau primiţi în grupul feciorilor şi al fetelor confirmate. Pentru cei mici se desfăşurau o serie de jocuri, şi anume de rostogolire a ouălor (Eierlaufen). Acestea se rostogoleau de pe un deal, iar cel care reuşea să prindă mai multe ouă deodată era declarat învingător. Seara se încheia cu un bal, la care participa întreaga comunitate, petrecerea ţinând până dimineaţa”, ne-a precizat Camelia Ştefam, muzeograf în cadrul Complexului Naţional Astra Sibiu, specialistul care a aprofundat în detaliu obiceiurile şi tradiţiile de Paşti ale saşilor.

Tradiţia schimba rolurile în cea de-a treia zi de Paşti, când băieţii erau stropiţi de fete. „Acestea se furişau în camerele unde dormeau băieţii şi îi udau din belşug. Sărbătoarea Paştilor se încheia cu un bal organizat de tineri în sala festivă a satului, iar petrecerea se încheia abia în zorii zilei următoare. Se avea grijă ca toate fetele să fie invitate la dans în funcţie de vârstă”, susţine Camelia Ştefan.

Diferite versiuni ale stropitului Categoric, cel mai apreciat obicei este stropitul fetelor, însă de-a lungul timpului acest ritual a suferit diferite adaptări locale, transformându-l într-un obicei local specific une comunităţi, cu influenţe săseşti, maghiare şi române. Astfel, în judeţul Sibiu s-a ajuns ca stropitul să înglobeze diferite etape şi paşi în desfăşurarea lui propriu-zisă.

În trecut, în Lunea Paștelui existau mai multe tradiții: „stropitul”, cursa cu ouă și împușcarea cocoșilor. „Stropitul” este singura tradiție care s-a păstrat până astăzi în multe localități. Nu este o tradiție specific saxonă, ci este cunoscută și în Ungaria, Slovacia, Cehia și Polonia. În Transilvania, maghiarii, românii și romii respectă, de asemenea, acest obicei, care se practică în principal în comunitățile rurale, dar și în orașe. În limba maghiară poartă denumirea de Locsolkodás. Înainte de a stropi fata, băieții recită adesea o scurtă poezie numită locsolóvers. Cea mai celebră variantă face referire la o floare care se ofilește și are nevoie de apă: „Zöld erdőben jártam, kék ibolyát láttam…” („Am fost într-o pădure verde, am văzut o viorea albastră… ˝)

În mod tradițional, băieții și bărbații merg să stropească fetele/femeile (în cazul copiilor, fetele îi stropesc pe băieți sau fetele pe fete). Se mergea și se merge și astăzi în grupuri de vârstă. În unele localități, și saxonii mai în vârstă respectă încă această tradiție, chiar și în orașe, dar aici merg de obicei doar la prieteni și cunoștințe. În multe locuri, în toate limbile, înainte de „stropire” se spune, o variantă a acestei zicale: Am auzit că în această casă locuiește o trandafir, se poate stropi, ca să nu se ofilească?

În trecut, stropirea se făcea cu apă de violete sau de portocale, iar astăzi se folosește de obicei o apă parfumată cumpărată. Ca semn de mulțumire pentru stropire, femeile din casă oferă ouă, iar bărbaților li se oferă rachiul sau vinul și Strietzel – cozonac săsesc. „Stropirea” se încheie, de obicei, abia seara pentru bărbații mai tineri, care sunt, de cele mai multe ori, deja destul de amețiți. Dar aceasta are cu siguranță o tradiție îndelungată… În cadrul acestui obicei, apa este considerată un simbol al fertilității și își are rădăcinile în obiceiurile păgâne de primăvară. Până la începutul secolului al XX-lea, fetele tinere și necăsătorite adunau apă din fântână sau dintr-un pârâu din apropiere înainte de răsăritul soarelui. Acest lucru ar fi trebuit să le mențină tinere și proaspete. Apei i se atribuiau proprietăți vindecătoare și benefice pentru sănătate. În plus, în unele locuri, şi vitele erau conduse în râuri și pâraie pentru a le face imune la boli. Astăzi, obiceiul nu mai este însoțit de credințe magice, dar în multe sate este un eveniment vesel și de consolidare a comunității pentru întreaga localitate, susţin reprezentanţii comunităţii evanghelice.

Obicei unic pe Valea Secaşelor

Paștele era, în trecut, la fel ca Rusaliile și Crăciunul, o sărbătoare de trei zile. Din păcate, în parohiile evanghelice nu se mai țin astăzi slujbe în toate cele trei zile, așa cum era obiceiul. Preoții au de îngrijit astăzi, de cele mai multe ori, mai multe parohii dintr-o zonă a judeţului și nu reușesc să facă față din punct de vedere al timpului. Un obicei special al comunităţilor evanghelice – „Calea Crucii”, are o particularitate aparte pe Valea Secaşelor, atât în judeţul Alba, unde îşi are originea, cât şi în judeţul Sibiu. În Vinerea Mare, la Petersdorf – Petreşti, lângă Mühlbach – Sebeş, s-a organizat, pentru un timp, un marş religios „Calea Crucii”, cu stații la care se meditează asupra calvarului lui Iisus. Traseul duce de la parohie la biserică, iar aproximativ 20 de tineri din localitate participă la acesta. „Calea Crucii” nu are o tradiție veche, ci a fost introdusă la mijlocul anilor 2000, dar a dispărut între timp.

Ceva special la Cisnădioara

În cadrul slujbei principale de duminica Paștelui, în multe parohii este obișnuit ca preotul, urmat de enoriași, să înconjoare altarul în sensul acelor de ceasornic; în Michelsberg – Cisnădioara, mai întâi merg bărbații, în ordinea vârstei (pe melodia „Bis hierher hat mich Gott gebracht”), apoi femeile (pe melodia „Nun danket alle Gott”). La fel se procedează și de Rusalii și de Crăciun. Deși sărbătoarea Paștelui comemorează răstignirea și învierea lui Hristos, în jurul sărbătorii se împletesc multe elemente de obiceiuri păgâne, care amintesc de riturile de fertilitate și de întâmpinare a primăverii cu simbolurile apei și ouălor. Aceste obiceiuri au fost prezentate de Ferenc Pozsony – ˝Obiceiuri festive ale saxonilor din Transilvania˝, 1999.

În Duminica Paștelui, la Slimnic, Alţâna şi Nou din comuna Roşia În unele localități s-a păstrat obiceiul „însoțirii de Paște” în Duminica Paștelui: așa cum se obișnuia odinioară în multe localități, și astăzi, în Stolzenburg – Slimnic, Alzen – Alţâna, Neudorf – Nou (n. red – comuna Roşia) și în Michelsberg – Cisnădioara, preotul este încă însoțit de enoriași de la biserică până la parohie, după slujbă. În trecut, alaiul era ordonat după vârstă și sex, iar astăzi, cu doar 15 până la 50 de persoane în loc de 300 până la 600 cum era odinioară, acest lucru nu mai este respectat atât de strict. În curtea parohiei, preotul și administratorul țin un discurs în fața enoriașilor. În trecut, copiii alergau înainte și îi întâmpinau pe reprezentanții bisericii care soseau în curtea parohiei cu un „Vivat”. Astăzi nu mai sunt atât de mulți copii, dar, de exemplu, în Neudorf – Nou, comuna Roşia, se coace încă tradiționalul „Himmelbrot”, o oblată alungită care, în trecut, era împărțită doar copiilor, iar astăzi tuturor membrilor comunității. Oblata alungită este o plăcinta alungită, adesea numită și „plăcintă rulată” sau „strudel” (în funcție de aluat), este o formă tradițională populară, obținută prin întinderea aluatului într-o foaie dreptunghiulară, adăugarea umpluturii și rularea acesteia într-o formă cilindrică lungă, specifică comunităţii săseşti. Confecționarea și ascunderea coșurilor de Paște în Duminica Paștelui este, de asemenea, încă o practică obișnuită astăzi, de exemplu în Alzen – Alţâna, unde reprezentanţii comunităţii confecționează coșuri de Paște împreună cu elevii din şcoală.

În Lunea Paştelui… la Mîlâncrav, Turnişor, Copşa Mare şi Prod

În Malmkrog – Mălâncrav, comuna Laslea, în Lunea Paștelui, fetele le duc băieților din sat ouă vopsite, ca o continuare a obiceiului de a purta ramuri de palmier sau de a le „culege” din Sâmbăta Floriilor. Fiecare băiat care le-a adus o ramură primește ouăle înapoi, în semn de mulțumire. În multe localități saxone existau odinioară jocuri cu ouă, cel mai cunoscut fiind cursa cu ouă. Nu se știe dacă acest obicei mai există undeva, cu excepția Neppendorf-ului, Turnişorul de azi: aici, această tradiție, așa cum o aveau odinioară saxonii și țăranii din această zonă, şi-a mai pierdut din amploare după 1989, odată cu plecarea saşilor în Germania. Mai mult, această tradiţie a fost preluată, în ultimul deceniu de comunitatea ortodoxă.

Era obișnuit ca tinerii care urmau să fie înrolați în armată să trebuiască să adune cât mai repede 100 de ouă așezate pe o distanță lungă. Din ouă se pregătea seara o masă mare cu ouă pentru toți. (Potrivit lucrării „Paștele în Neppendorf ˝). Cursa cu ouă era cunoscută și în Großkopisch – Copşa Mare, sau Pruden – Prod, comuna Hoghilag, dar acolo s-a pierdut.

După 1989 s-a pierdut o altă tradiţie importantă în comunităţile evanghelice şi anume obiceiul „lovirii cocoșului”, cunoscut odinioară în toate regiunile Transilvaniei. Bărbații care trecuseră deja de confirmare, dar nu se căsătoriseră încă (odinioară frățiile) împușcau sau loveau până la moarte un cocoș împodobit care era apoi consumat. În orașe, de exemplu în Sibiu, obiceiul s-a pierdut încă de la mijlocul secolului al XIX-lea.