Troițele și oamenii de piatră, veghetorii unei lumi uitate. Dumitru Budrala: „Fiecare troiță are în spate o poveste concretă — o viață, o pierdere, un eveniment”

📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰

Înainte ca GPS-ul să existe, drumeții și localnicii își găseau drumul cu ajutorul reperelor din natură, dar și al troițelor ridicate la răscruci sau pe culmile dealurilor. Și mai înainte de apariția acestora existau momâile sau „oamenii de piatră”, grămezi de pietre ridicate de călători pentru a marca traseele și a-i călăuzi pe cei care veneau după ei.

Zilele trecute, pe dealul Năvrâp, a fost sfințită cea de-a treia troiță, eveniment care a prilejuit o discuție despre rolul troițelor și al vechilor momâi în viața comunităților de odinioară, dar și despre semnificația lor spirituală și culturală. Tribuna a stat de vorbă cu Dumitru Budrala – regizor de film documentar, scenarist, și directorul fondator al Astra Film despre ce semnificație au troițele si momâile, dar și ce importanță aveau în vremurile de demult.

Întrebat dacă troițele ridicate la răscruci marchează doar un loc sau dacă, dincolo de rolul lor practic, sunt și simboluri ale destinului, regizorul spune că, în tradiția românească, acestea au avut întotdeauna o semnificație mult mai profundă decât aceea de simplu reper pentru călători: ,,O troiță la răscruce nu este un simplu marcaj geografic. În gândirea tradițională românească, răscrucea era un spațiu de cumpănă — locul unde omul trebuia să aleagă, fizic și lăuntric. Troița venea să structureze acest punct de incertitudine, oferind un reper stabil acolo unde drumurile se despart. Ea nu indica doar direcția; indica și o atitudine față de drum. Dincolo de funcția sa de orientare, troița funcționează ca o arhivă a memoriei colective. Fiecare troiță are în spate o poveste concretă — o viață, o pierdere, un eveniment. Prin aceasta, ea transformă un loc anonim într-un loc cu identitate, cu trecut. Tradiția că un om trebuie să ridice trei troițe în viața sa — una pentru sine, una pentru familie, una pentru comunitate — reflectă o etică populară clară: omul are datorie față de el însuși, față de ai săi și față de cei pe care nu îi cunoaște. Ridicarea unei troițe era, în fond, un act de responsabilitate față de spațiul comun și față de generațiile care urmau să treacă pe acolo. Prin urmare, troița marchează mai mult decât un loc. Ea marchează un gest uman — de asumare, de memorie și de continuitate”.

Dumitru Budrala explică faptul că troițele erau ridicate, în primul rând, din materialele pe care oamenii le aveau la îndemână. În zonele de munte și de pădure, lemnul era resursa firească, abundent, ușor de prelucrat și familiar meșterilor locali. În regiunile unde existau cariere sau o tradiție în prelucrarea pietrei, era folosită piatra. Alegerea materialului nu avea, în esență, o semnificație simbolică, ci era dictată de geografie și de resursele comunității.

Cu toate acestea, regizorul spune că materialul ajunge să transmită un mesaj prin natura sa. Lemnul se degradează în timp și trebuie înlocuit, astfel încât fiecare generație este chemată să refacă troița. Piatra, în schimb, rezistă mai mult și lasă o urmă durabilă în peisaj. Indiferent de materialul ales, ambele variante exprimă același gest: omul marchează un loc cu ceea ce are la îndemână, cu ceea ce știe să lucreze și cu ceea ce poate oferi comunității.

Întrebat dacă troițele mai au aceeași semnificație într-o lume în care oamenii se orientează cu ajutorul GPS-ului, Dumitru Budrala spune că acestea sunt privite astăzi cu alți ochi și, de multe ori, trecute cu vederea.

,,Este o întrebare grea. Astăzi trecem pe lângă ele cu mașina, cu multi kilometri pe oră, și adesea le vedem doar ca pe niște elemente de decor.

GPS-ul ne arată coordonatele exacte ale destinației noastre fizice, dar ne lasă complet orbi în privința destinației noastre interioare. Să știi să citești o troiță înseamnă să știi să te oprești. Înseamnă să înțelegi că dincolo de destinația ta imediată, există un drum mult mai lung pe care toți îl parcurgem. Cred că mai sunt oameni care știu să le citească, dar pentru asta e nevoie să lăsăm din când în când tehnologia deoparte și să ne ascultăm gândurile”, precizează acesta.

Pentru regizor, dispariția unei troițe înseamnă mai mult decât pierderea unui monument. Ea înseamnă ștergerea unei părți din memoria unei comunități: ,,Pierde un martor tăcut al istoriei sale. Troițele adună în jurul lor bucuriile, tristețile, rugăciunile și lacrimile generațiilor care au trecut pe acolo. Când o troiță se ruinează și dispare, și nu este înlocuită, e ca și cum o pagină din cartea de identitate a acelei comunități ar fi smulsă. Se șterge o memorie. Comunitatea devine mai săracă spiritual, mai dezrădăcinată. Fără aceste repere, spațiul devine plat, profan, lipsit de sacralitatea care îi dădea sens și profunzime”.

Ceea ce construim astăzi rămâne, peste ani, mărturie pentru generațiile care vor veni. De-a lungul timpului, multe dintre semnificațiile inițiale s-au pierdut, însă oamenii au continuat să caute sensul acestor repere. La fel se întâmplă și în cazul troițelor. L-am întrebat pe Dumitru Budrala ce ar înțelege despre noi oamenii de peste un secol, dacă singurele mărturii rămase ar fi troițele care încă stau în picioare.

,,Poate ar înțelege că am fost un popor care, în ciuda tuturor greutăților, a războaielor și a schimbărilor istorice, a avut nevoie disperată să privească spre cer. Poate ar înțelege că nu ne-am bazat doar pe forțele noastre, ci am căutat mereu o protecție, o binecuvântare de sus. Poate ar citi în lemnul și în piatra lor povestea unei nații care a știut să sfințească spațiul în care a trăit, care a avut respect pentru strămoși și față de Cel de Sus. Poate ar vedea harta spirituală a unui popor care a marcat fiecare pas important, fiecare hotar, fiecare primejdie și cu semnul crucii. Dar care a respectat totodată cu strictețe și ziua ursului, mă refer în special la păstori”, răspunde el.

Deși ridicarea unei troițe este, în esență, un act religios, motivația din spatele acestui gest era adesea una profund personală sau istorică. Troițele erau ridicate pentru a mulțumi lui Dumnezeu pentru întoarcerea teafără din război, pentru a marca locul în care s-a stins cineva drag, pentru a aminti de o epidemie din care satul a scăpat sau pentru a cinsti memoria eroilor căzuți. În viziunea sa, ele reprezintă adevărate arhive de piatră și lemn ale memoriei colective. Fiecare troiță ascunde o poveste, o dramă, o minune sau destinul unui om.

Mărturisire despre Crucea din Șes. A doua troiță

,,Pe Dealul lui Dumnezeu și la Podul Iloaiei, într-o singură noapte, în al doilea război Mondial, din 1200 de tineri au rămas în viață doar 13. Tata a fost printre ei. Întors acasă, a ridicat trei troițe la ieșirile din sat — Crucea din Capul Satului, Crucea de la Saca și Crucea din Șes. Gestul nu a cerut explicații și nu a primit vreunele. A fost un răspuns firesc la o supraviețuire improbabilă. Nu o promisiune spectaculoasă, ci o faptă concretă, tăcută — felul în care un om din Mărginime spunea că a înțeles ce i s-a întâmplat și că nu a uitat. Cele trei troițe nu erau ridicate doar pentru el, ci și pentru comunitate: semne lăsate pe drumurile satului, ca cei care trec pe acolo să aibă un loc unde să se oprească și să-și amintească, poate, că pacea nu a venit fără preț. Valorile pe care le-a transmis nu au fost predicate, ci trăite — în simplitate, cumpătare și fără lăcomie. Troițele au fost expresia lor cea mai vizibilă”, mărturisește Dumitru Budrala.

Potrivit lui, oamenii de piatră, cunoscuți și sub numele de mămui sau momârle, sunt mai vechi decât troițele și chiar decât creștinismul în aceste locuri: ,,Pe crestele Carpaților, unde ceața se lasă fără avertisment și potecile se șterg sub zăpadă, un om de piatră îți arăta drumul spre stână, spre izvor sau spre hotarul pășunii. Funcția lor era, înainte de orice, practică: repere de orientare pentru păstorii care urcau și coborau cu turmele de generații întregi. Tot ei marcau granițele dintre pășuni și moșii — semne de hotar ridicate fără acte, fără notar, doar piatră peste piatră. Dar funcția practică nu epuizează sensul. Legenda spune că Dochia, fiica lui Decebal, urmărită de romani după căderea Sarmizegetusei, s-a rugat zeilor să o scape de robie. Zeii au ascultat-o și au transformat-o în piatră pe munte. Poate că de atunci oamenii de piatră nu mai sunt doar repere — ci și o formă de demnitate, ultima dintre libertăți”.

De asemenea, el mărturisește că fiecare om de piatră era ridicat de mâini anonime, fără nume și fără dată, nu pentru glorie, ci pentru păstorul care vine după. Vara, când turmele urcă, și iarna, când crestele rămân pustii, oamenii de piatră stau la locul lor. Nu veghează în sens dramatic, nu au voință, nu au chip. Dar prezența lor este reală și constantă, acolo unde orice altceva devine temporar. Sunt poate cel mai onest monument al civilizației pastorale: fără pretenție de eternitate, și totuși eterni.

Zilele trecute, la Năvrâp, unde a avut loc sfințirea celei de-a treia troițe. Zeci de oameni au ales să lase în urmă aglomerația și ritmul grăbit al vieții de zi cu zi pentru liniștea dealurilor. Pentru Dumitru Budrala, prezența lor a fost o dovadă că oamenii simt încă nevoia de a se întoarce la rădăcini, la tradiții și la valorile care îi definesc.