O sărbătoare uitată şi un cult al personalităţii care e încă actual

Poate nu ştiaţi, sau nu mai ştiţi, sau nu mai vreţi să ştiţi, sau vă e jenă să mai ştiţi, fix pe 26 ianuarie, în regimul celălalt, era mare sărbătoare în România. Se celebra un eveniment unic pentru istoria cumva multimilenară a ţării: naşterea, la 26 ianuarie 1918, a lui Nicolae Ceauşescu. Ca intensitate, depăşea de câteva ori Ziua Naţională a României, aşa cum se sărbătoreşte ea acum. Era un delir de pupinc***sme la toate nivelurile şi prin toate metodele. Ziarele se zăpăceau nemaiştiind câte pagini să dedice iubitului conducător ori celor care îl slăveau pe el. Radioul şi televiziunea erau suprasaturate cu poezii, coruri, documentare, mai (cumva) reale sau mai (mult) fanteziste despre viaţa şi activitatea revoluţionară a din plai de Olt stejarului de Scorniceşti, spectacole „muzical-literar-coregrafice” sau muzică din „folclorul nou”. Actori pe care acum îi situăm în zona aceea „de aur” a faimoşilor şi frumoşilor, recitau, cu fermitate, toate cretinelile scornite de poeţi de curte sau poeţi care visau să devină de curte.

Da, 26 ianuarie era o mare sărbătoare oficială, care pe care majoritatea covârşitoare a românilor de atunci, aşa cum erau ei de „comunişti”, o lăsa mai mult decât rece. Imunizarea era simplă. Ştiai din start că totul e o mascaradă, că nimeni (sau mai nimeni) nu crede o iotă din toate polologhiile alea, că va trece şi asta. Bombardamentul informaţional îl puteai opri complet şi mult mai uşor ca acum. Nu citeai ziarele. Sau le citeai, după ce spuneai ceva de mamă la tot ce apărea pe tema lui „x ani de viaţă şi xx ani de activitate revoluţionară” şi căutai rubricile de sport sau rebusul. Dacă erai la lucru şi mai aveai un radio care emitea în fundal, îl ignorai complet sau făceai o băşcălie destul de neonorantă pentru statutul tău de om al muncii liber într-o ţară liberă. Cu televizorul era uşor, că nu îl porneai. Erai destul de cu creierii la tine ca să nu te laşi îndoctrinat.

După 1990, am scăpat de toate acestea, sau cel puţin aşa credeam. Numai că am început să ne lovim de ceva mult mai interesant: de dorinţa românilor ca şi liberi fiind, să aibă tătuci pe care să-l pupe ia ghici unde. Să-l slăvească. Să se plece în faţa lui, să-l aplaude, să îi facă galerie. Aşa că în loc de un Ceauşescu au apărut o mulţime de ceauşeşti mai mici şi mijlocii (ca întreprinderile), care iubeau să fie dictatori acolo, în zonele lor de influenţă. Adică era cam aşa: aţi vrut să scăpaţi de unii, atunci na-vă mai mulţi.

Numai că acum treaba devenise mai gravă: s-au înmulţit cei care o făceau din convingere. Bun, erau şi destui interesaţi direct şi beneficiari, chiar şi din punct de vedere material al acestor exerciţii de fidelitate dar totuşi, să fii un susţinător fanatic al oricui, de la şef de chioşc la politician, să aplauzi aşa, din voinţă proprie, să transmiţi pupici, încurajări, lamulţiani-uri la dumneavoastră şi la familia, inimioare, sfaturi despre cum să nu cedeze, să nu se lase şi să muşti de beregată pe toţi care se îndoiesc cu un milimetru de vocea şi talentul idolului lor e ceva destul de înspăimântător, chiar dacă în principiu treci de la râs la compătimit şi invers.

ŞI la fel ca în cazul lui Ceauşescu, la majoritatea subiecţilor le place să fie adoraţi. Ba chiar au moştenit din metehnele fostului secretar general: se pricep la toate, au păreri de nezdruncinat, se pozează în şi din orice poziţie în tot felul de decoruri convingătoare, înconjuraţi de supuşi zâmbitori ca în pozele alea de grup corporatiste.

26 ianuarie o fi o sărbătoare uitată, dar cultul personalităţii nu a fost uitat şi e încă actual.