Articol
SCRIERI INEDITE
Când scriu aceste rânduri, stă să apară cartea cu scrieri nepublicate de Radu Selejan în timpul vieţii – o parte din ele – ieșite la iveală în urma trudnicei și anevoioasei munci (în toamnele din 2018 încoace) de igienizare și sortare a imensei arhive (literare și de familie) a lui Radu Selejan, acţiune finalizată cu o impresionantă donaţie de manuscrise, multe inedite.
Textele publicate aici sunt, în proporţie covârșitoare, scrieri de sertar. Nu sunt toate; lipsesc o serie de poezii și teatrul politic (în formula instituită și practicată în literatura română după 1970, formulă cu certe realizări mai ales în roman), care, prin cele câteva piese, se constituie într-o satiră necruţătoare a nepotismului, carierismului, duplicităţii ș.a. din epoca comunismului ”victorios” în care și-a scris aproape toată opera, Radu Selejan (1935-2000). Începuse autorul însuși să-și publice creaţia de sertar (ori cea scoasă de cenzură din sumarele volumelor antume), în 1995, când publică excelentul volum de poezie metafizică, problematizantă, Fără puncte cardinale (despre care am scris în monografia poeziei lui Radu Selejan Retorica vulnerabilităţii, 2001), care, conform precizării poetului cuprinde poezii ”scrise în perioada 1967-1982”.
Hic et nunc se aduce la lumina tiparului, proză și dramaturgie scrise cam în aceeași perioadă; se va vedea la lectură, că, cu excepţia creaţiilor istorice (proză, teatru), celelalte scrieri cu greu, dacă nu chiar imposibil, s-ar fi putut tipări atunci, interesul oficial editorial din vreme, fiind cu totul altul.
Proza cuprinsă în acest volum se înscrie în două largi formule epice: proză mitică și proza demitizantă (și poveștile pentru copii, care, de fapt, lărgind și mai mult formula, s-ar înscrie tot acolo!). Proza mitică propriu-zisă are ca teme istoria românească (Getusa), iar proza demitizantă: și ravagiile setei de putere de-a lungul timpurilor, în [Stăpânitorii]. Viziunea și ideologia epică sunt, așadar, la două extreme: mitizare și magnificare în proza istorică, demitizare și demistificare în ciclul epic [Stăpânitorii]. Scrierile publicate acum, cu excepţia prozei istorice, sunt diferite de proza antumă a lui Radu Selejan. Se știe că, pe lângă poezie și dramaturgie, scriitorul a publicat și proză. Proză scurtă, realistă ori poetizantă din viaţa minerilor (Eliberarea lui Bularda, Aurul lui Bruda, Avesalon cel bătrân) precum și reportaje literare despre mină și minerit (Transparenţa subpământului, Cetăţi subpământene); proză eseistică despre ţinuturi istorice, despre munţi, pădure și pădurari (ţara curcubeului de piatră, Patimile rădăcinilor); proza simbolică (Taina cenușii de stele); romane politice (Cercul adevărului și Barieră pentru cocori); bildungsroman (Nanu).
Getusa este o scriere de tinereţe, cu încercări ale subiectului încă de prin 1966, 1967, deci înainte de debutul literar (în 1968, cu volumul de poezii Corturile neliniștei). Publicată parţial în presă, dramatizată fragmentar în scenariul liric Suntem aici!, în forma finală această naraţiune se tipărește acum. Veritabilă Gesta dacorum, despre cele două războaie daco-romane (101-102 d.Hr.; 105-106 d.Hr.), naraţiunea se bazează pe tehnica magnificării, Radu Selejan dând viaţă literară unui autentic personaj mitic: Getusa ”mama tuturor dacilor”, ”cea mai bătrână și mai înţeleaptă dintre toate femeile”, din a cărei însoţire cu Soarele i s-a născut cel mai viteaz fiu: Decebal ș.a.
[Stăpânitorii] este o proză demitizantă, de redimensionare a miturilor și legendelor, o regândire, preponderent în negativ, a unor personalităţi marcante ale omenirii: conducători de popoare, eroi, legislatori biblici, făuritori de monumente arhitectonice nemuritoare. Căci patru, dintre cele șase personaje ale ciclului: Ulise, Moise, împăratul bizantin (probabil Mihail III Beţivul, care a domnit în răstimpul 840-867) și voievodul Neagoe Basarab sunt priviţi prin lupă minimalizatoare, caricaturală uneori, ca sclavi absoluţi ai setei de glorie, putere sau nemurire. Singurii care se salvează de această patimă, fiind așadar și singurele personaje pozitive ale ciclului epic, sunt voievodul Menumorut (sec. IX) – replica opusă a împăratului bizantin și meșterul Manole, legendarul constructor al Mănăstirii Argeșului.
Deconspirarea onomastică, numele reale ale personajelor apar mai târziu în economia prozelor, care au titluri generice, categoriale. Astfel Ulise este conturat în naraţiunea Vicleanul, Moise: în Alesul, meșterul Manole și ”stăpânul ţării” – probabil Neagoe Basarab în Zidarul, Menumorut și replica sa în negativ: în Cuceritorul. Primele trei naraţiuni au, fiecare, câte patru părţi, doar Cuceritorul are o singură parte, așadar 13 proze, numerotate de autor cu cifre arabe.
Ce face Radu Selejan cu aceste 13 naraţiuni, care au în comun doar tema, proze care nu se „leagă”, n-au cursivitate (de timp, spaţiu etc.), care nu „curg” într-o logică narativă? Le transformă într-un text unic, intercalând episoadele celor patru părţi incongruente temporal și spaţial, dar unite ca tipologie și patimi, pune personajele într-un dialog sui-generis (de fapt o suită de monoloage) și construiește ciclul epic [Stăpânitorii], în patru părţi și 13 episoade, rezultând o proză bazată nu pe unitate epică, ci pe o drastică secvenţialitate. Această tehnică a succesiunii unor naraţiuni, aparent fără legătură una cu alta, din timpuri și spaţii diferite, aduse la același numitor doar de ţelul suprem al personajelor: puterea și nemurirea, are un efect extraordinar la lectură; în jocul narativ al autorului se confruntă, indirect, mentalităţi și categorii diferite, anticul cu medievalul, păgânul cu religiosul, setea de dominare a acelora atrăgând după sine setea de parvenire a anturajului stăpânitorilor (sfetnici, miniștri, etc.) astfel că numărul personajelor negative este mult mai mare.
Jocul timpului epic este încă o miză a expresivităţii, căci din secolul XII î. Hr. când, datorită șireteniei și isteţimii lui Ulise, regele Ithacăi, este cucerită de către ahei Troia, într-un război de zece ani (1194-1184 î.Hr.), situaţie epică prezentată în Vicleanul, 1, suntem transferaţi (în Zidarul, 1) în evul mediu românesc (sec. al XVI-lea), apoi prin Tiranul, 1, ne adâncim și mai mult în timpul mitic: sec. XIII î.Hr., pentru a reveni la Vicleanul – Zidarul – Alesul – Vicleanul etc.
Dar punctul forte al acestei naraţiuni, care, dincolo de dimensiunea demitizantă, este o proză erudită, bazată pe multe lecturi și informaţii (regândite și interpretate, însă, într-un mod personal) este finalul deschis al ciclului epic. [Stăpânitorii] – ca operă deschisă, este o succesiune de finaluri deschise a celor patru naraţiuni ”fondatoare”. Căci și Vicleanul (cu cele patru părţi) și Zidarul (1 – 4) și Tiranul (1 – 4), nu au final cert, ci unul deschis, ca punct de plecare pentru cititor de a emite ipoteze, interpretări, finaluri.
Tabloul prozei inedite a lui Radu Selejan se completează cu povestirile pentru copii și adolescenţi; și aceste naraţiuni sunt fără titlu, cu foaia de titlu pierdută, la fel ca [Stăpânitorii]. Nu toate sunt povești propriu-zise, fiind mai degrabă „biografii”sentimentale ale unor animale, în care informaţia știinţifică predomină. Am intitulat cele șapte „povești eseistice” scrise, probabil, în anii 1978-1979, [Miracolele pădurii și ale altor locuri].
Prezenta ”cărticică” despre animale se adresează nu numai copilului, avid de miraj, ci și elevilor de gimnaziu, graţie învelișului știinţific, cu informaţii exacte, despre ”personaje” din regnul zoologic, informaţii antrenate într-un discurs lejer, colocvial, plăcut, cu reușite figuri de stil (portrete, metafore, comparaţii, descrieri, dialog), astfel încât pedagogia naturii să nu fie ostentativă. Cărticica cuprinde șapte povești-eseu despre animale, prima, neavând titlu: [Un fel de prefaţă sau Bătrâneţea și înţelepciunea], Doamna zveltă și înaltă, Cerbul carpatin și Căprioara, Între două echinocţiuri, Coada n-a fost undiţă, Lacrima elefantului, Coamă-de-Aur și Grija ţestoasei.
Cinci scrieri dramaturgice, netipărite de Radu Selejan în timpul vieţii, se publică în acest volum; nu toate sunt piese: două sunt scenarii de teatru, unul în versuri: Suntem aici!, celălalt în proză Iancule mare, bravule tare care, alături de piesa într-un act Lumina de dincolo de lume transfigurează, prin aceeași tehnică estetică a magnificării, câteva momente din istoria românească (Dacia mitică, răscoala lui Horea,Cloșca și Crișan, revoluţia din 1848). Piesele de factură existenţialistă, una mai îmblânzită la nivelul încifrării (În moarte încă un prieten bun), alta mai radicală, cu certe extensii spre onirism și absurd (Corbii domestici) completează restituirile literare din acest volum, dovedind varietatea formulelor estetice ale scrierilor lui Radu Selejan.
*
Literatura demitizantă, parabolică, are, se știe, și o importantă dimensiune aluzivă, esopică, prezentă și-n teatrul și proza înscrise în această formulă estetică, ale lui Radu Selejan, publicate aici. Spre exemplificare, reproducem un succint fragment din ciclul Stăpânitorii, episodul Zidarul, 3, a cărui acţiune se petrece în Muntenia secolului al XVI-lea, invitând cititorul să se edifice pe deplin, prin lectura noii cărţi a lui Radu Selejan.
Ana Selejan
Zidarul, 3
Suveranul nu se arătă încântat de vizita inopinată a ministrului său de interne (…).
– Ce idei a mai puiat mintea ta tânără și veșnic trează? îl iscodi mai marele ţării.
Înţeleptul zâmbi nu ironic, ci plin de sine, socotindu-se, deja indispensabil conducerii treburilor ţării. (…). Înţeleptul era mai mult decât convins că, fără el, Stăpânul ţării ar fi dat faliment, că ar fi apărut în faţa supușilor ca un infirm, ca un neputincios, pentru care tronul devenise o povară (…), acceptând să șadă pe el numai și numai pentru că era obligat s-o facă, obligat (…) de voinţa nestrămutată a poporului care nu voia să audă de alt domnitor! (…).
– Regulamentul de funcţionare a ministerului meu este aproape gata…, zise Înţeleptul, dar, când să continue, Stăpânul ţării îl întrerupse.
– Ministerul este al meu și-al ţării, nu-i al tău, să fie clar! Tu ai fost numit să-l slujești cu credinţă și pasiune… eu și ţara subvenţionăm activitatea ta și-a ministerului nou înfiinţat… să nu uiţi niciodată acest amănunt foarte important! Te-ar putea costa…
Înţeleptul se cutremură. Stăpânul ţării se dovedea (…)că este cel puţin la fel de abil ca și el (…).
– Autocritica ţi-o faci altă dată… încercă Stăpânul ţării să reîncălzească atmosfera (…). Bătrânul continuă fără să se arate afectat. Regulile noului joc se defineau pe măsură ce jocul cerea acest lucru… (…). Pentru el, pierderea partidei însemna un câștig net, nesperat, de fapt. Cu atât mai mult cu cât domnitorul nu-și juca ultima șansă a supravieţuirii sale și nici tronul, ci se distra jucând, își omora zilele, cum s-ar zice, pe când el, Înţeleptul, juca fiind obligat s-o facă. Pierzând, pătrundea tot mai adânc în vâltoarea graţiilor Stăpânului ţării. Și el tocmai acest lucru urmărea. Să ajungă mâna dreaptă și mintea și piciorul și ochiul și urechea domnitorului, să fie pentru mai marele ţării ca aerul și apa, adică, mai precis, sufletul puterii.
– Ne-ar mai trebui un minister, zise Înţeleptul, vorbind degajat, ca și cum atunci se întâlniseră.
– Dacă ne este de trebuinţă, n-am nimic împotrivă, zise, cu același ton, Stăpânul ţării.
– Un minister al informaţiilor…, continuă întâiul sfetnic.
– Păi, nu te-am numit pe tine mai mare peste informatori? rânji domnitorul.
– Informarea e una și informaţia e alta, zise el, cu o voce care să-i scoată în evidenţă greutatea cunoștinţelor privitoare la conducerea treburilor unei ţări.
– Nu mă pricep, dar poate ai dreptate, continuă! îl îndemnă Mai marele ţării.
– M-am gândit ca oamenii acestui minister să aibă la îndemână posibilităţi prin care să transmită poporului poruncile tale… (…) adică să aibă un rol dublu în ce ne privește… biruri noi, legi noi, înlesniri noi… câte și mai câte… să nu poată zice nimeni că n-a avut cunoștinţă de cutare poruncă sau de cutare pricaz… (…), zise filosoful, oftând de câteva ori, pentru a-i oferi domnitorului timp și de gândire și de răspuns.
– Mai există asemenea ministere și-n alte ţări din apus sau din răsărit? întrebă Stăpânul.
– Firește… nu-i invenţia mea… fiecare suveran care se respectă are un asemenea minister… unii au chiar două… de informaţii și de contrainformaţii… unii transmit informaţiile și alţii verifică dacă s-au transmis și cum s-au transmis. De fapt, n-ar fi nevoie la noi și de al doilea minister… mă ocup eu de problema contrainformaţiilor…
– Și la care boier te-ai gândit? Care să merite să-i încredinţăm soarta acestui nou secret al nostru? zâmbi Stăpânul ţării, încântat de propunerea Înţeleptului pe care-l aprecia tot mai mult, de care începuseră să-l lege tot mai multe fire invizibile.
– În boieri n-am încredere… cu cât știu mai multe despre Măria Ta, cu atât devin mai periculoși… nu le convine ceva, te și ameninţă, dar nu pe faţă, că le este teamă, atunci într-un ascuns… aveţi destule asemenea exemple de la moșii și strămoșii Măriei Tale…
– Înseamnă că nu-l putem înfiinţa… un organism care nu are cap, n-are nici eficienţă… cheltuim bani de pomană…, se întristă domnitorul.
Sosind momentul loviturii decisive, Înţeleptul profită de el și zise:
– Am eu un frate, Măria Ta… monah la o mănăstire uitată și de oameni și de Dumnezeu… înţelept ca și mine… obligat să se schimnicească, alungat de cel ce-a stat pe tron înaintea Măriei Tale… Domnul pe care bine-ai făcut că l-ai uzurpat… El, monahul, ar fi cel mai nimerit în funcţia asta… cât despre credinţa nemărturisită încă, pe care o nutrește faţă de Măria Ta, garantez eu… cu capul…
– Ce va zice Mai marele bisericii? Că și el ar fi primit o asemenea onoare… că oamenii lui împânzesc ţara… și-s numai ochi și urechi…, încercă Stăpânul ţării să potolească focul iscat de bătrân.
– El are treburi cu noua mănăstire… dar, dacă socotești că trebuie neapărat să-l cooptăm în treburile ţării, îl facem ministru adjunct… tot om de bază… și-l plătim bine, să aibă temei încrederea pe care i-o acordăm…, zise Înţeleptul, pregătit parcă pentru un asemenea răspuns. (…).
Stăpânul ţării îi găsi judecata fără cusur.
– În câte zile poate ajunge la curte monahul? Și cine l-ar cunoaște sau recunoaște?
Înţeleptul se prefăcu a chibzui, să nu creadă, cumva, Stăpânul ţării, că pregătise toate amănuntele acestei convorbiri. (…).
– Îi găsim noi un nume potrivit… și-i croim, până ajunge la curte și o biografie pe măsura funcţiei… spre exemplu, le vom spune boierilor – că norodul nu-i interesat cine este, ci numai ce face sau ce nu face – că ministrul informaţiilor a fost ostaticul tău la otomani, că el a fost garantul tău la Istanbul, dar că văzând sultanul că-i porţi stimă și respect, l-a eliberat… pe cauţiune, firește… și cauţiunea o vom scoate de la ei, să zicem vreo trei găleţi de galbeni care vor intra în vistierie…
– M-ai uluit, bătrâne! Să vină monahul! (…). În trei zile, redactezi și un regulament de funcţionare a ministerului tău. (…).
„Încep să-mi pierd încrederea în oameni… și nu știu dacă acest lucru este de bine sau de rău… Înţeleptul ăsta mă scoate din minţi… parcă ar lucra în tovărășie cu diavolul”… zise, cu voce tare, știind că nu-l aude nimeni, Stăpânul ţării. Urechea Înţeleptului era, însă, lipită de ușă, informarea era la post!
Opera lui Radu Selejan
Poezie: Corturile neliniştei. Bucureşti: Editura Tineretului, 1968; Cântece şi descântece de piatră. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1972; Târziul clipei. Bucureşti: Editura Eminescu, 1973; Fără puncte cardinale. Sibiu: Casa de presă şi editură Tribuna, 1995; Lupta cu îngerul. Sibiu: Casa de presă şi editură Tribuna, 1996; Poezii postume. Sibiu: Casa de presă şi editură Tribuna, 2003; Din cele mai frumoase poezii. Sibiu, 2003; Poezii.Poems.Poésies, Sibiu, 2004; Cărticica de cinci ani. Versuri pentru mici și mari. Sibiu: Casa de presă și editură Tribuna, 2005; Poezii. Ediţie integrală. Sibiu: Tribuna, 2008.
Scenariu de film: Barieră pentru cocori, Bucureşti, 1980.
Nedeia Dicu
Nedeia Dicu
Nedeia Dicu
Dumitru CHISELIȚĂ
