Poetul dăruit eternității este subiectul articolului Eminescu și Creangă pe orbita veșniciei publicat în „Telegraful Român” și apărut la scurt timp după evenimentele din decembrie 1989. Autorul Gheorghe Cunescu (1914-1995), preot, publicist, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul din cei mai importanți galactionologi (Grigore Pișculescu, alias Gala Galaction), definește, cele două personalități ale scrisului românesc, astfel: „siamezi cu nimb de geniu netăgăduiți ai poporului român”. Ambii aparțin acelei frumoase și pline de românism zone geografice ale țării, am definit Moldova de Sus, aria Botoșanilor. Debutul prieteniei lor datează din anul 1875, când s-au întâlnit la Iași, fiecare având propriul traseu biografic, mai mult sau mai puțin fericit.

Eminescu, după o scurtă perioadă de activitate în calitate de director al Bibliotecii centrale din Iași, în anul întâlnirii lor, funcționa ca revizor școlar în județele Iași și Vaslui. Ion Creangă era institutor și diacon. Sudarea definitivă a prieteniei dintre cei doi a constituit-o momentul iunie 1876 când Eminescu a fost demis din funcția de revizor școlar și „a rămas pe drumuri”. În atari condiții, Creangă l-a găzduit în bojdeuca sa modestă din Țicău (Valea plângerilor). Discuțiile interminabile, pățaniile copilăriei povestite cu haz de Creangă îl provoacă pe amicul Mihai în al sfătui pe diacon de a așterne pe hârtie, pentru posteritate, aceste experiențe. Multe din temele dezbătute de cei doi stau la baza neasemuitelor povești ale lui Creangă: Amintiri din copilărie, Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi, Punguța cu doi bani, Dănilă Prepeleac,Povestea porcului, Fata babei și a moșului ș.a. Deși viața le oferă parcursuri diferite, amiciția celor doi merge mai departe și după strămutarea lui Eminescu la București. Ei s-au revăzut, cu drag, la Iași și București, cu diverse prilejuri. La 3 iunie Eminescu se afla la Iași cu prilejul festivităților dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare, purtând cu el celebra Doină pe care o citește la „Junimea”, stând mai mult în preajma lui Creangă. Către sfârșitul lunii, pe 28 octombrie, Eminescu „s-a întunecat…” Creangă a izbucnit în hohot de plâns la „primirea acestei vești dramatice.”

După însănătoșire, cei doi s-au întâlnit în octombrie 1884, la centenarul Horea. Între timp s-a îmbolnăvit și Creangă, traversând o perioadă în care epilepsia revenea din ce în ce mai des. La Eminescu, boala avansa tot mai mult. În 15 iunie 1889 acesta se stingea la București iar, în ultima zi a anului, pe 31 decembrie, Creangă are același fatal destin. („TR”, anul 138, 1990, nr. 2-4 din 15 iunie, p. 3).

În paginile publicației, la rubrica „Semnalăm… Semnalăm…”, onorată timp îndelungat de către I.P.S.Sa Antonie Plămădeală Mitropolitul Ardealului, rasat intelectual, posesor al unei vaste culturi, sunt inserate câteva cugetări pe care le oferim și cititorilor „Tribunei”: „Va veni o vreme când nu se va mai scrie despre Eminescu? O vreme când se va fi aflat și se va fi spus totul? Nu. Nu cred. (n.n.- Subscriem necondiționat la cele afirmate de către Înaltul prelat). Despre orice și despre oricine putem spune infinite infinituri” („T.R.”, anul 138, 1990, 2-4, p. 4.)

O intenționată vizită a istoricului A.D.Xenopol la locuința poetului nu a mai avut loc deoarece locatarul nu era acasă. În atare situație, savantul istoric scrie pe o bucată de hârtie, pe care apoi o bagă sub ușa de la intrare, următorul catren: „Neuitatu-te-am/Căutatu-te-am/Negăsitu-te-am/Mult doritu-te-am. (Xenopol). Sunt cuvinte de profundă afecțiune, de prietenească admirație pentru Eminescu (Vezi: Catrenul lui A.D.Xenopol, în: „TR”, anul 138,1990, nr. 11-12, p. 4).

Proclamarea de către UNESCO a anului 1989, an Eminescu, a fost declanșatoarea unor multitudini de manifestări literare, cu scopul nemărturisit de a se cunoaște opera eminesciană, „a creației celei mai înălțate întrupări a inteligenței românești” conform exprimării lui Titu Maiorescu.

Într-un număr al „Telegrafului Român” Nicolae Neaga (1902-2003), profesor universitar, unul dintre cei mai prolifici teologi români din generația păstorită de Mitropolitul Nicolae Bălan, din care făcea parte și Dumitru Stăniloae, publica o recenzie la volumul realizat de D. Vatamaniuc intitulat Mihai Eminescu. Iubirea de patrie, București, 1989. Lucrarea este o demonstrație a artei publicistice a lui Eminescu care „nu este cu nimic mai prejos decât poezia sa”. În fond, cartea lui Vatamaniuc concentrează între coperțile sale o serie de texte jurnalistice scrise de Eminescu.

Prof. dr. Gheorghe Șora (1927-2011) este autorul articolului Un studiu despre Eminescu din 1889 în care, cunoscutul cercetăror arădean, face o fină și amănunțită analiză a studiului lui Vasile Goldiș Pesimismul în poeziile lui Mihai Eminescu, publicat în „Tribuna” de la Sibiu. Șora apreciază că starea de pesimism care îl domina, periodic, pe Eminescu s-ar datora vieții nefericite pe care acesta a avut-o, „împrejurărilor sale personale” dar și atmosferei spirituale a vremii în care și-a petrecut viața , „epoca în care a trăit” („TR”, anul 138, 1990, nr. 25-26, p. 1-2.)

Teologul Sever Buzan prin intermediul scrierii intitulate Teologul Ilie Cristea despre Eminescu, realizează o evaluare cuprinzătoare, obiectivă a lucrării iezuitului Alexandru Grama privitor la opera lui Eminescu, fiind în consens cu interpretările și concluziile proprii ale Mitropolitului Antonie Plămădeală pe care le-am prezentat în acest serial („TR”, anul 139, 1991, nr. 21-24, p. 1, 3).

În Evlavia lui Eminescu pentru Maica Domnului, Protos. Ipolit Ciubotaru, prin tâlcuirea a două poezii din lirica eminesciană, argumenteză smerenia, religiozitatea lui Eminescu („TR”, anul 139, 1991, nr. 21-24, p. 6). Pentru a ni le reaminti, le inserăm pe amândouă: Rugăciune, cu versurile:

Din neguri te arată,

Lumină dulce, clară

O Maică Preacurată

Și pururea fecioară,

Marie.

Privirea-ți adorată

Asupră-ne coboară

O, Maică Preacurată

Și pururea fecioară,

Marie.

Sonet este cel de-al doilea exemplu oferit, poezie în care poetul o slăvește pe Maica Domnului, „pururea fecioară”:

Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc de-adunată,

O, Maică Sfântă, pururea fecioară

În noaptea gândurilor mele vină!

Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința

Și reapari din cerul tău de stele,

Ca să te ador de-acum pe veci,

Marie!

(Sursa de inspirație a lui Ipolit Ciubotaru este volumul lui Ioan Georgescu, canonicul născut în Scoreiu, județul Sibiu, Preoți în rugăciune. Cartea a fost reeditată de Ion Buzași, la Blaj în 2005).

Profesorul Petru Dumitreasa (1933-2022) din Piatra Neamț este semnatarul articolului Mihai Eminescu, făuritor al limbii noastre literare. În urmă cu 376 de ani Simion Ștefan, un vestit cărturat, Mitropolit al Transilvaniei între 1643-1656, unul dintre cei mai remarcabili ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal în decursul secolului al XVII-lea, afirma în lucrarea Noul Testament de la Bălgrad (1648): „Limba noastră literară presupune unitatea de totdeauna a graiului românesc care s-a frământat” de-a lungul secolelor. El este primul care constată disponibilitatea limbii române de a se îmbogăți cu neologisme. Înțelegerea unității lingvistice a românilor a fost favorizată în cazul lui Eminescu de peregrinările lui de-a lungul și de-a latul tuturor provinciilor românești. Lingvistul și filologul Iorgu Iordan (1888-1986) afirma: „La Eminescu găsim, în cea mai largă măsură, realizată, ceea ce am putea numi unitatea lingvistică a românilor” (Vezi: „TR”, anul 140, 1992, nr. 3-4, p. 1-2).

Este cunoscut îndeobște faptul că Eminescu, cel care a excelat în domeniul literaturii, poseda și o variată și vastă cultură clasică. Dar, poetul trebuie apreciat și pentru temeinicile și aprofundatele sale cunoștințe filozofice. Era un bun știutor al filozofilor Platon, Kant, Schopenhauer. Studiul intens în acest domeniu, i-a permis o „contemplare generală asupra lumii și a vieții”. Cercetările recente au confirmat și influența filozofiei lui Hegel în opera eminesciană.

În primul număr al lunii ianuarie a anului în care publicația sibiană împlinea vârsta de 140 de ani neîntrerupți de apariție, Petru Rezuș (1913-1995) profesor al Facultății de Teologie din București, cel care a contribuit din plin la dezvoltarea dogmaticii în teologia română, publică articolul dedicat poetului Eminescu concluzionând că: „Lui Mihai Eminescu i s-a lăsat foarte puțin timp pentru a ne dărui toate gândurile minții sale geniale”. Cuvinte de laudă sunt aduse și față de puterea de muncă a acestuia: „Eminescu nu avea nevoie de îndemn la muncă, iar subiectele îl solicitau, ziua și noaptea, nedându-i răgazul liniștii totale pe care o râvnea”. Rezuș caută o explicație a nefericirii poetului, de la cauze, la evoluție și la sfârșitul inexorabil. Boala lui Eminescu evolua constant și, în acea vară secetoasă și caniculară a anului 1883 creierul lui și-a încetat existența lucidă: „Boala își spusese cuvântul definitiv, lovind centrul vital al gândirii și al creației”. Autorul rezumează astfel: „Mihai Eminescu a fost cel mai nefericit om al pământului românesc, fiindcă a fost conștient de nefericirea sa. Numai așa îl vom iubi și mai mult pe Mihai Eminescu care rămâne etalonul de aur al unui popor minunat în istoria omenirii” (Articolul Mihai Eminescu, în: „TR”, anul 141, 1993, nr. 1-4, p. 1).

Profesorul și diaconul Ion Buzași, revine în paginile „Telegrafului Român” cu o nouă colaborare, o profundă analiză a uneia din creațiile eminesciene. Articolul se intitulează: O capodoperă a poeziei religioase românești: Rugăciune. Se încearcă o stabilire a dimensiunii creștine a operei eminesciene. Mediul familial, evlavios, în care a crescut își pune amprenta asupra acestuia, rezultatul îngăduind scrierea unor frumoase poezii de inspirație religioasă: Rugăciune, Învierea, Colinde, colinde, Răsai asupra mea și altele.

Scriitorul și teologul Valeriu Anania (1921-2011), viitorul mitropolit (din 2006) al Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, consideră că poezia este „un act de implorare al celor bătuți de valul istoriei”. Rugăciune a fost pusă pe note încă din anul 1923 de către compozitorul Ioan Moruzov (1885-1968), într-un poem pentru soprană, cor mixt și orchestră și ulterior de Gheorghe Șoima (vezi: „TR”, anul 141,1993, nr. 5-6, p. 1, 3).

O conferință susținută la Casa de cultură a municipiului Brașov, cu prilejul dezvelirii unei plăci comemorative, în 17 mai 1993, pe locul unde a poposit Eminescu, în trecere prin Brașov, avea titlul Pașii Luceafărului. Cine a fost Eminescu în viziunea conferențiarului de atunci, Antonie Plămădeală? : „Un domn al neamului românesc. Domnul limbii românești. Domnul culturii românești. Domnul poeziei”. Plămădeală inserează în articol, vii mărturii ale contemporanilor poetului. Astfel I. L. Caragiale, care l-a cunoscut personal la Brașov, prin mijlocirea actorului Pascaly, scria: „ Era o frumusețe! O figură clasică, încadrată de niște plete mari, negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari și, prin aceste ferestre ale sufletului, se vedea că cineva era înăuntru”. Nicu Gane (1838-1916), scriitor și om politic, îl prezintă pe Eminescu în stilul lui Caragiale: „Îl am și acum înaintea ochilor; chip frumos și blând, fire mistică, străină de lume, zămislită parcă în alte planuri. Ce frunte măreață și încercată de gânduri! Ce privire adâncă și visătoare izvorâtă din cea mai nobilă inimă românească!” Puternic impresionat, Al. Vlahuță, îl înfățișează astfel: „Mi se pare un zeu tânăr, frumos și blând, cu părul negru, ondulat, cu ochii duși, osteniți de gânduri, mustața ninsă puțin, gura mică și în toate ale lui o expresie de nespusă bunătate și melancolie” („TR”, anul 141, 1993, nr.21-22, p. 1 și nr. 23-24, p. 1-2).

Potrivit lui Nicolae Iorga, Eminescu era exponentul spiritual al poporului „expresia integrală a sufletului românesc”. În același sens este redactat și articolul lui Grațian Juncan (1929-2013), istoric literar, folclorist, eminescolog, autor al volumelor: M. Eminescu. Peste nemângîierea timpului și Eminescu înainte și după Eminescu, intitulat Mihai Eminescu despre geniul poporului român.

În vasta operă a poetului întâlnim referiri la specificul nostru național, la firea și geniul poporului român. Unul din apropiații săi, Ieronim Barițiu, scria despre el la vârsta anilor de studenție că „deși era mai mic de ani, era mult mai mare ca știință, strivitor ca superioritate intelectuală”. Eminescu era stăpânit de ferma convingere că poporul român este „unul din cele mai inteligente și din cele mai drepte popoare”, că dispune de un „caracter energic și drept”. Potrivit spuselor sale, „progresul unui popor este posibil doar printr-o judicioasă valorificare a tuturor resurselor materiale și a propriilor puteri intelectuale.” („TR”, anul 141, 1993, nr.41-42, p. 1, 3).

Profesorul Ieremia B. Ghita, în articolul Mihai Eminescu- poet universal, consideră că poporul român se poate mândri cu faptul, că din rândurile sale, s-a născut Mihai Eminescu stătător în panteonul culturii umanității. Acesta este nu numai „poetul nepereche” al literaturii române, dar și „geniul poeziei mondiale”, fiind, până acum, unicul care și-a asigurat celebritatea. Este, în același timp, un „homo universalis prin cultura sa european”, prin „substanța spirituală a lumii lui lăuntrice și capacitatea sa de creație.” Tudor Arghezi socotește că „Eminescu fiind foarte român a devenit universal” („TR”, anul 142, 1994, nr. 1-4, p. 6).

Același istoric literar Grațian Juncan insera incitantul articol Mihai Eminescu și Ciprian Porumbescu. Ambii sunt născuți și crescuți în zona nordică a Moldovei „hrăniți de comoara nesecată a tezaurului popular. Amândoi și-au desăvârșit studiile superioare la Viena, în acel minunat mediu intelectual, și „s-au trecut din viață” în floarea vârstei „în plină putere creatoare”. Amândoi au așezat la baza creației lor artistice „patrimoniul popular apreciindu-l drept cea mai viabilă și mai rezistentă sursă pentru creațiile lor”.

Rămâne celebră pentru posteritate „Serbarea de la Putna” din anul 1871, acțiune la care Eminescu a fost sufletul organizării studenților pentru acest moment istoric. Cu acest prilej Ciprian Porumbescu a cântat la vioară finalul horei desfășurată la mânăstire, după care s-a îndreptat spre tatăl său, și, îmbrățișându-l, i-a spus: „Tată, am cântat Daciei întregi”.

Atmosfera sărbătorească de la Putna constuie sursa inspirației lui Ciprian Porumbescu în Imnul lui Ștefan cel Mare. Autorul articolului afirmă că Imnul Unirii, pe care l-a creat ca imn al Societății Studențești „România Jună” din Viena, devenit apoi Pe al nostru steag, a însuflețit poporul român în marile momente ale evoluției sale („TR”, anul 142, 1994, nr. 31-34, p. 5).

În Mihai Eminescu și George Enescu, autorul Grațian Juncan realizează o paralelă între doi moldoveni, ambii mari patrioți. Amândoi, atât poetul cât și compozitorul, au evocat cu patos trecutul național: M. Eminescu în Scrisoarea a III-a, G. Enescu în Rapsodia a II-a.

Enescu subscrie, în anul 1928, o sumă consistentă la un fond constituit pentru ridicarea unei statui poetului, de a cărei operă este profund îndrăgostit. Două decenii mai tîrziu, în 1941, Enescu începe să compună o Simfonie în re major, cu tenor și cor pentru femei, pe versuri de M. Eminescu. Concluzionând, Juncan apreciază că: „Proiectați în sfera universalității, ambii, atât Eminescu cât și Enescu, stau mărturie de necontestat a puterii de creație a poporului român.”

În cursul anilor Grațian Juncan, publică alte interesante, prin conținut, articole precum: Mihai Eminescu și religia, Mihai Eminescu și Mihail Sadoveanu, Mihai Eminescu și Petre Ispirescu, Mihai Eminescu și Bucovina, Mihai Eminescu și idealul unității naționale, Mihai Eminescu și Ioan (Ioniță) Scipione Bădescu.

Referindu-ne, pe scurt, la acest din urmă articol amintit mai sus, autorul pune în circulație date mai puțin cunoscute din relația celor doi buni prieteni și colaboratori, la „Curierul de la Iași” unde semnează amândoi articole cu criptonimul „Cei doi Grachi”, apoi la „Junimea” la Iași. Relația îndelungată între cei doi, profunda cunoaștere a omului și savantului M. Eminescu, îi conferă lui Ioan Bădescu, după moartea poetului, șansa să afirme: „Cu el s-a stins, înainte de timp, geniul celui mai puternic poet național, ieșit din adâncul firii românești”. (va urma)

Lucian Giura