Între primele mențiuni ale Pieței Mari din "Quellen zur Geschichte Siebenbuergens aus Saechsischen Archiven", Hermannstadt,1880, p.197, 515), adică în anul 1495, apare surprinzătorul termen "teatrul" ("novum aedificium civitatis in theatrum"; "ad theatrum magnum") sinonim cu "circulus magnus". "Circulus" era cuvântul mai des folosit și cunoscut pentru a desemna piața. Tot în octombrie 1495, găsim în socotelile Sibiului "circuls retro", o piață aflată lângă cea mare. Două denumiri pentru ceea ce cunoaștem sub numele de "ring", "piață", sunt de natură a stârni nedumeriri.

Piaţa, un "teatru": Theatrum Magnum și Circulus Parvus.

Legătura lui "theatrum" din socoteli cu edificiul nou al orașului, pentru care s-au angajat pietrari și pictori, este în măsură să ne ducă cu gândul la  sensul de teatru ca centru al orașului, scenă la figurat și ceva în plus, necesar a fi căutat.

Martin Hochmeister, în vremea îndelungatei treceri spre modernism, este de folos în a lămuri  înțelesul atribuit piețelor de către localnicii obișnuiți cu locurile târgurilor anuale și săptămânale: loc de comerț, de întâlnire cu concitadinii și comercianții. Adică un un loc pentru  spectacolul obișnuit, cunoscut de generații. Pentru cel venit din afara comunității, centrul  avea o aură strălucitoare.

Străinului, aceste targuri îi oferă un spectacol distractiv întrucât aici, într-n spațiu restrâns, el poate vedea (ca pe o scenă, n.a), naționalități diferite prin limbă și obiceiuri ca sași, unguri, români, nemți, țigani, greci și armeni, legați prin afacerile comerciale. ("Sibiul în jurul anului 1790", editori Cornel Lungu, Liliana Popa, Sibiu, 2015, p.137).

Firesc, în minte ne vin imaginile picturii lui Franz Neuhauser, "Târg în Transilvania", aflată în colecția Muzeului Brukenthal, migrată semnificativ într-o încăpere simbol a orașului de azi, sau mai recenta imagine a cozii formate la intrarea în Târgul de Crăciun 2021.

Du Cange e scurt și concis: "Theatrum" este "Forum, locus publicus, ubi merces venum exponnuntur". (Du Cange, "Glossarium mediae et infimae latinitatis", ed. augm., Niort: L.Favre, 1883-1887, t.8, col 95a, http ducange.enc.sorbonne. fr THEATRUM). Adică, este un teatru pentru comerț unde se vede spectacolul etalării și cumpărării??

În secolul al XVI-lea denumirea de theatrum pentru Piața Mare sibiană devenea frecventă în legătură cu fântâna publică în perioada 1545-1549 (Toma-Cosmin Roman, "Sibiul între siguranță și incertitudine în zorii epocii moderne (1528-1549)", Sibiu, 2007, pp. 241, 277,  287, 279, 290, 346, 347, 349,  361). Atunci, sașii descopereau antichitate iar azilul era numit "xenodochium."

Un document din 1 octombrie 1548, provenit din protocoalele de judecăți ale Magistratului, ne aduce în față spectacolul unei proces de judecată avându-i ca protoganiști pe Petrus Haller, primar al Sibiului și Antonis Wall, un cetățean respectabil al orașului, cu case învecinate in Theatrum maior.("zur urkundt in ds Stadtbuch lassn einschreiben". Die aeltesten Protokolle von Hermannstadt und der Saechsichen Nationuniversitaet (1522-1565) în Quellen zur Geschichte der Stadt Hermannstadt, editor Maria Pakucs-Willcocks, Hermannstadt-Bonn 2016, p.180)

Piaţă, cerc, ring…

Să ne întoarcem  la Piața Mică, un teren mai mic, ascuns în spatele celei mari, însă un loc de trecere și vad comercial. Nu cunosc  un astfel de apelativ legat de un spectacol mai degraba decât de un teren, e adevărat central, folosit pentru locul numit în 1528 "circulus parvus" (Invetarul protocoalelor Primăriei Sibiu (1521-1700)",București,1958, p.15.) Wikimapia cunoaște doar anul 1582 ca primă atestare.

Problema e alta și pare mai complicată pentru că "circulus", tradus în germană cu "ring", are  un înțeles aparte, departe de cel de azi al pieței ("mark") sau de obișnuitul loc, teren ("platz"). Referindu-se la centrul unui oraș medieval, cuvântul "ring" a fost folosit pe o arie restrânsă în Silezia, Boemia, Moravia și Transilvania. Editorii Wikipediei își dau seama că inelul ("ring") nu avea același înțeles cu piața (centrul unei așezări). Ei iau în considerare aspectul formal, de loc central, format prin dispunere geometrică a străzilor, un  loc de întâlnire și celebrare. Era vorba și despre altceva.

În cazul Sibiului, inelele s-au dezvoltat unul în jurul altuia, pornind de la dispunerea inițială în cerc (inel) a unui zid de apărare, amenajat în jurul bisericii de comunitate și al cimitirului. Un nou inel de zidărie, de protecție, exterior, a generat Piața Mică. Terenul dintre cele două ziduri de apărare forma un zwinger de mari dimensiuni. Funcția de apărare a dispărut cu timpul, cea comercială nu.

Terenul nu a avut însă niciodată rolurile sociale și politice reprezentative ale învecinatei  piețe, nu a fost un "theatrum", așa cum apare la Martin Hochmeister. Semnificația de centru pentru o așezare de meseriași și negustori a fost însă incontestabilă.

Pornind de la o imagine…

Heinrich Zuther ne-a lăsat o imagine pictată a Pieței Mică la 1846 "als bidermeirliche Kleinstadtidyle" (Conrad Guendisch, "Die Haupt- und Hermannstadt der Siebenbuerger  Sachsen im Wandel der Zeite", în "Hermannstadt. Fakten-Bilder-Worte", coordonator Dagmar Zink Dusil, Sibiu, 2017, p.39, copyright Konrad Klein, Gauting) Grupul de cetățeni bine îmbrăcați stând nefiresc în căruța cu caii deshămați s-ar fi pierdut în imensitatea Pieței Mari. Scenografia caselor atrase forțat spre punctul central permite doar o implicare teatral-naivă a   grupului din căruța în repaus. Adică decorul nu dă voie firescului mișcării personajelor, spațiul nu devine un "theatrum". Scene veridice din spectacolul cotidian se puteau lesne regăsi sub bolți, la cumpărături. Nu putem căuta subtilități de intrepretare la Soterius, în secolul al XVIII-lea. În istoria orașului, el remarcă o primă etapă de dezvoltare (facies) ce cuprindea teritoriul Pieței Huet și al Pieței Mici. Primul nu a ajuns la spectacolul lumii aflat în distribuție de abia în secolul al XVI -lea, cu toate că semnificația istorică era majoră, cum al doilea s-a limitat la spectacolul mărunt, cotidian al comerțului de sub bolți. Spectacolul adevărat al  omului de rând nu intra cu un teren deosebit în cancelaria cinstiților bărbați ai Magistratului. Adevărat, spectacolul cotidian îl putem intui, nu documenta. În afara intersului științific al arheologului, Piața Mică este un loc de aduceri aminte. Spectacolul oamenilor care s-au petrecut,cu care m-am petrecut. este de viu,de neuitat.

Un teatru al amintirilor

Piața Mică, cu bolțile înadins amenajate pentru vânzarea mărfurilor, a fost cu adevărat spațiul comercial al orașului, dar nu un amplu "teatrum", locul unde oamenii veneau la fântână, participau la decapitări și mai ales la defilări (vezi anexa). Atunci când au preluat clădirea cântarului orașului și au transformat-o în mănăstire, iezuiții au păstrat spațiul comercial boltit spre Piața Mică, dar intrarea bisericii a fost lăsată pentru spectatorii din Piața Mare. Ideea de spațiu central, reprezentativ pentru comunitate, a ajuns la absurdul justificării pentru  nevoia substrucției masive de acum: dacă vom face defilări cu tancuri nu vom avea nevoie de un teren rezistent? Citatul aproximativ este al unui înalt funcționar local, nu cel mai înalt. Împreună sau alături de constructor, arheologul de serviciu a fost necesar și uneori în divergență prezent la săpăturile din Piața Mică în anii anteriori crucialului 2007. De cele mai multe ori  ne-am ajutat (este doar punctul meu de vedere) și respectat. Din alte părți au venit și neplăceri. De exemplu, muzeul a primit înștiințare de amendă pentru lucrări pe domeniul public efectuate fără autorizație de la Primărie. A urmat un spectacol de neuitat la Primărie, unul interior. Pe drumul spre Piața Mare l-am întâlnit într-o iarnă pe regretatul, greu de uitat, Horst Klusch, un crâmpei de lumină și culoare pe cerul neguros al intelectualității sibiene. De pe marginea terasei, ne priveau copiii săraci ai pieței, acum adulții ce nu te mai recunosc și puținii curioși.

(Copyright imagine de epocă: Konrad Klein, Gauting)

(Va urma)