Să fi fost doar o poveste de demult? Mă întreb. Am strâns în tolba sufletului atâtea amintiri de neuitat din anii mei de aur ca dascăl de țară în Apoldu de Jos, încât mi se pare că a fost o vreme de basm. Și pot spune că a fost un timp privilegiat, pe care grecii l-au numit kairos. Acolo l-am cunoscut pe Ioan Popa, directorul Școlii Gimnaziale, un om cu totul deosebit, care m-a sprijinit în toate proiectele și m-a susținut ca pe unul de-al familiei. Îi voi fi mereu recunoscător.
Și voi l-ați cunoscut pe Ioan Popa. A fost un om de o bunătate rară, prietenos, care te cucerea deodată. Un bun povestitor, care avea umor. Mereu cu zâmbetul pe buze, preocupat de viața comunității și un dascăl dăruit. Gata să îți sară în ajutor. La școală era mereu înconjurat de elevii săi, care îl apreciau. Era un instructor de dans dăruit, coregraf cu har, care era preocupat de păstrarea obiceiurilor, a tradițiilor, a portului popular și a cântecului.
Dar eu i-am cunoscut sufletul iubitor de frumos. Ioan Popa era o persoană distinsă, discretă, sensibilă și modestă. Amândoi eram din zodia balanței. Iubeam macii și cerul din oameni. Și căutam împreună bunătatea, sub argațăni și sub nucii aplecați de povară și ne bucuram de rodul viei, de peștele prăjit și de darul pâinii de casă, de pescuirea minunată. Mi-a fost un sfătuitor ales, care nu a precupețit din timpul său pentru a mă ajuta. Pomul se cunoaște după roade. Ioan Popa a fost omul care a făcut binele. Răsplată mare va avea în via cea nemuritoare, unde a fost primit la ospăț.
Afară toarnă cu găleata. Cerul scutură ploi bogate deasupra holdelor. A fost un mai capricios. Între Apoalde timpul tace. Fazanii îmi colorează amintirea. Îmi vin în minte toate drumurile cu Ioan Popa la Apoldu de Sus, la Sângătin, la Ludoș, la Sibiu. Îmi amintesc toate poveștile, dialogurile noastre, sfaturile sale și râsul sănătos, paharele de vin pe care le-am închinat sau acțiunea curcubăta, din care vinul nu se golea niciodată. Pentru că oaspetele trebuia cinstit cum se cuvine. Nu au fost puțini cei care cu greu reușeau să iasă la zariște de stele, dacă am reda formula dantescă, după prea multa locuire în pivnița cu licoare divină.
În calitatea sa de profesor de istorie îl văd în peregrinările și activitățile noastre pe teren cum le povestea elevilor despre castrul roman supravegheat de Legiunea XIII Gemina, despre vestigiile unei construcții romane de pe Dealul Roștat și când așeza, cu bucurie, ca pe un puzzle în fața elevilor cărămizi marcate cu denumirea Legiunii. Ne-a povestit apoi de leul de piatră prins în zidul fortificației evanghelice din Apoldu de Sus și de simbolul roman. Am vizitat crama veche din Apoldu de Sus, unde am ascultat istorii vechi și unde am putut degusta vinuri de colecție, de asemenea unde reușeam să citim poezii în original. Nisipul din clepsidră s-a scurs pe nevăzute. Cărămida vieții s-a măcinat repede, dar a rămas o pulbere de aur nemuritoare, pe care Ioan Popa ne-a așezat-o în camera dinainte a inimii, ca pe o gutuie cu parfum etern și ne-a spus să fim prevăzători și să ne construim casă pe stâncă.
Terenul cultivat cu viță-de-vie din Bleșani i-a fost un refugiu drag, unde își limpezea sufletul și unde regăsea tihna și bucuria muncii. Dacă privești acum locul acesta, când macii își flutură rochiile de flamenco și îndrăznești să te bucuri de parfumul îmbătător al socului și al salcâmilor, ai putea să auzi o inimă de aur cum bate pentru tine și omul zâmbindu-ți și nu ai cum să îi refuzi invitația la un pahar de vin și la o poveste lungă, lungă, lungă…
Era sfârșitul verii în 2010, când am organizat o excursie cu elevii școlii din Apoldu de Jos. Am urcat în Parângul Mic, apoi în Munții Retezat, pe Valea Pietrele. Au fost zile miraculoase, când am privit cerul de aproape. Și am ferecat în noi frumuseți negrăite. Era o comunitate de oameni faini, care călătoreau și se bucurau de darul vieții. Domnul director Ioan Popa ne-a însoțit cu bucurie și ne-a sprijinit cu dăruire și pricepere. La fel a făcut-o în schimburile noastre de tineret româno-franceze, când am organizat cele două întâlniri, din Apold și din Romagné, împreună cu tinerii localității înfrățite din Bretagne. Cu această ocazie am cunoscut-o pe distinsa doamnă Nicole Thanguy, cu care am avut o colaborare deosebită și de care mă leagă o prietenie aleasă.
Dacă ai trecut vreodată pe la școala din Apoldu de Jos și l-ai cunoscut pe Ioan Popa, nu avea cum să nu îți rămână la inimă, pentru că era o gazdă bună, care știa să dăruiască. Prețuia întâlnirile și dialogul dintre oameni. Știa să te convingă cu bunătate. Avea un dar de a uni oamenii, de a ierta și de a căuta în orice situație calea păcii și a bunei-cuviințe. O persoană cu empatie, care cunoștea răgazul și rânduiala. Așa l-am cunoscut noi, cei care i-am stat alături în această lume vremelnică: G. Steliana, V. Ilie, M. Mihaela, D. Paul, N. Ioan, H. Paraschiva, F. Cristina, T. Mihaela, P. Norica, B. Iulia și ceilalți cu care am fost împreună în anii de aur când am slujit alături de managerul școlii, de acest om cu suflet mare, Ioan Popa, pe care îl păstrăm în inimă la loc de cinste. Domnul să îi dăruiască viață veșnică!
Văd și acum în curtea școlii stivele de lemne pregătite pentru iarnă, Biserica din Deal, în depărtare dealul Sub Potcă și macii de pe marginea drumului, la intrarea în sat, cândva un drumeag de țară pe care mergeam cu elevii La Fazani, acum oferind o ieșire modernă pe autostradă. Dacă privesc spre Sângătin, îmi amintesc de întâlnirile care îl aveau amfitrion pe Paul Dafinoiu, care ne aștepta cu tocăniță de ied la ciaun și o mămăligă cât o pălărie mare de paie, unde ne strângeam laolaltă oameni faini, în zile de sărbătoare. Este de neuitat și specificul gastronomic local, păpărada cu cârnați, mereu cu generozitate Ilie Vălean dăruind un cofraj cu ouă pentru masa comună. Timpul care se înșurubează în suflet are un filet aparte. Cei care îl cunosc, aceia au fost împreună cu noi la ospățul prieteniei și l-au cunoscut pe omul care știa să ne țină aproape, să așeze pe masă vinul de soi, din care dacă bei un pahar devii alt om…
M-am transferat din Apoldu de Jos la Sibiu, dar mult timp am avut conștiința împovărată de această despărțire. ”Când lauzi ce-ai pierdut, amintirea îți devine scumpă”, scria Voltaire. Domnul director Ioan Popa mi-a fost alături din momentul titularizării la Școala Gimnazială din Apoldu de Jos, m-a sprijinit pe parcursul carierei mele și a susținerii gradelor didactice și chiar și după plecarea la Sibiu, susținându-mă în concursul de obținere a gradației de merit. Nu pot să uit că pe o zi ploioasă a venit cu mașina în gara din Miercurea Sibiului, ca să îmi predea câteva documente necesare pentru concurs. Îi sunt recunoscător pentru neprețuitul său ajutor. A fost un gest de mare noblețe, pe care puțini l-ar fi făcut. Asta dovedește o aristocrație a spiritului. Dincolo de habitudini comune, omul păstrează esențe care vin din alte dimensiuni, pe care poetul Dumitru Ichim le cuprinde în această formulare: ”da-n lutul divers / se-ascunde o formă din alt univers”. Să nădăjduim în Viața de Apoi!
Am alcătuit într-un an un almanah școlar, care debuta cu un articol intitulat ”Școala ca metaforă”. De fapt, un interviu pe care l-am luat celor două colege, M. Mihaela și M. Carmina. Am avut motivația și căderea că o numesc astfel, deoarece a fost o vreme la școala din Apoldu de Jos, când eram ca o familie lărgită, fiindcă ”orice viață adevărată înseamnă întâlnire”, după cum scrie un filozof austriac. Același Martin Buber are o cugetare care îmi stă la suflet și care exprimă esența vieții: ”Fiecare trebuie să ne îngrijim și să ne sfințim sufletul în lumea și în locul în care ne împlinim viața, fără a invidia lumea și locul celor de lângă noi.” Și am fost toți într-o relație de prietenie și frățietate. Pe atunci nu erau table inteligente în clasele din Apoldu de Jos, dar erau oameni vii, cu suflet mare, care dăruiau lumină din stele semenilor. N-am apucat să îi ofer Revista Geosib a geografilor sibieni, revistă unde am scris articolul cu titlul: ”Metamorfoze și repere geonostalgice ale unui dascăl de țară”, în care se regăsea și Ioan Popa, prietenul meu. Aș spune asemenea lui Ghilgameș în epopee: ”A murit Enkidu, prietenul meu, cu care am ucis lei în trecătorile munților!”
Eram cu părinții mei la Spitalul din Sibiu, la sfârșitul anului 2023. O însoțeam pe mama mea la investigații imagistice. În curte ne întâlnim cu Ioan Popa. Bucuria revederii. Schimbăm câteva gânduri și apoi ne luăm rămas bun. Mama mea și-a dăruit sufletul Domnului la sfârșitul lui martie, secerată de o boală necruțătoare, iar după două luni, la început de iunie, se pregătea de plecarea spre cer Ioan Popa. Sunt ore astrale, întâlniri de taină. S-au născut în același an și au părăsit această lume în anul 2024. Eram la ”Sesiunea anuală de comunicări științifice a profesorilor de geografie”, în Poiana Galdei, când am aflat dureroasa veste, că Ioan Popa, directorul școlii din Apoldu de Jos a trecut la cele veșnice.
Și l-am condus pe ultimul său drum pământesc într-o zi cu soare, așa cum i-a fost și inima cu care ne-a îmbrățișat și o face și acum dintr-un loc în care nădăjduim că ne vom revedea la masa împărătească a Vieții.
Dumnezeu să îl dăruiască viață veșnică!
Lőrinczi Francisc-Mihai
(poezie dedicată lui Ioan Popa)
argațăni scuturându-se
ninsoare de mireasă
gătită de nuntă
versul respiră miresmele inimii de ieri
broderie la războiul de țesut
cuvinte
de undeva din nemurire un tren coboară pe șine
și alunecă albastru prin galeria de verdeață
de pe Podul Dracului
ca printr-un hublou
se vede Apoldu de Sus
satul cu țigle de flăcări
cu turnul bisericii evanghelice
căutând să orbească steaua polară
dintr-o privire
acolo unde leul tace în zidul de piatră
gata cu vânătoarea aristocrată
azi s-a reinventat măcelul
și mai aproape
și mai departe de Mediterană
și chiar când timpul dă să ațipească
într-un ultim sărut
ajungi în țara fazanilor curcubeu
acolo unde găsești pâine și pește prăjit din abundență
și poezie
unde oamenii iubesc vinul și macii de câmp
Ștefania Vesa
Maria-Antonia OANA
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Maria-Antonia OANA
Comunicat de presa
Dumitru CHISELIȚĂ
Mihai POP
Dan FRÂNCU
Maria-Antonia OANA
Dumnezeu să-l aibă de-a dreapta Sa !
D-nul Popa Ioan a fost un om deosebit !
Și eu am lucrat în urmă cu 30 de ani la Șc. din Apoldul de Jos unde am avut colegi cu care m-am înțeles foarte bine. Întotdeauna am zis că este “o școală cu suflet” !