Niciodată nu am putut citi pe pagini Predica de pe Munte, mi se pare cel mai impresionant text despre relația omului cu Dumnezeu-Omul din câte ar fi putut vreodată să ne fie prezentate, prin rostire, vreodată. De aceea am ales titlul scurtei mele meditații din deschiderea acestei părți din Predică. Pentru a sublinia, după ce am vorbit de libertatea sumării Crucii despre libertatea ascultării în Hristos. Despre libertatea de a înțelege ceea ce spune Hristos. Versetul care deschide pasajul din Predica de pe Munte începe cu aceste cuvinte „Iar vouă celor ce ascultați, vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi./ Binecuvântați pe cei ce vă blestemă, rugați-vă pentru cei ce vă fac necazuri” (Luca 6. 27-28). Și întregul text lucanic continuă la fel. Dumnezeu-Omul descrie omului ce se voiește a fi Dumnezeu după har – căci pentru aceasta S-a și Întrupat- care sunt exigențele vieții pe care a venit să o aducă. Este în fapt opozabilă la tot constructul de viață pe care oamenii și-o construiesc.

Textul restrâns al Evangheliei Duminicii acesteia ne pune la inimă o virtute tot mai dificil de aplicat în cotidian. Dintâi Domnul vorbește despre  legea reciprocității – precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea (Luca 6.31). Era la fel și în vremea aceea. Cu gură mare erau cei care aplicau legea doar celorlalți, ei evitând trăirea ei. Hristos Însuși deși va aplica la maximum această bunătate sufletească în raport cu oamenii din jur va pătimi pentru impertinența lor de a crede că știu Legea mai bine decât Dătătorul Legii. Trăim și astăzi paradoxul de a asculta pe apărătorii drepturilor cum încalcă dreptul la Lege al celor care au murit pentru ea. Cum poți astăzi acuza, cu ușurința frivolității intelectuale vrednică de un gardian de pușcărie comunistă, analfabet și incongruent, oameni care au murit pentru dreptul ca tu să-i poți înjura în libertate, de lipsă de exercițiu democratic în raport cu Libertatea? Nu. Minciuna nu se supune exigenței libertății de exprimare. Ea se numește minciună și atât.

Îndemnul lui Hristos Domnul de a iubi pe cei care ne urăsc ne ferește azi să iubim ura ca sistem. În viclenia sa sistemul moralei de azi ne îndeamnă că tot cel ce nu gândește ca tine- liberal și libertin- e vrednic de trimiterea în catacombe, uitat și stigmatizat. Ce uită libertinii cu ifose liberale este că Hristos Domnul ne aduce aminte că „și păcătoșii iubesc pe cei care îi iubesc pe ei” (Luca 6.32). La fel și susținerea în bine a celor ce-ți fac bine e comportament identic cu al păcătoșilor, care fac același lucru. La fel și în acordarea împrumutului din care aștepți să iei înapoi cu dobândă. Poziția la care ne cheamă Hristos este una fără echivoc: „Ci iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi” (Luca 6. 35).  Pare o hotărâre finală, nenegociabilă. Impresionant nu este că ne cere să fim iubitori de vrăjmași ori să facem bine ori să dăm împrumut fără a nădăjdui primirea înapoi ori cu dobândă a celor împrumutate. Ci faptul că ne argumentează cu Sine, cu propriul Său comportament. Ba, mai mult, ne răspunde propriilor noastre comentarii. Oameni moderni, care ne ținem creștini ori foarte informați. Dar care comentăm găsind vină lui Dumnezeu pentru toți borfașii care ne fură ori pentru toate dramele ce ating tragismul, depășind linia vieții spre moarte. Ori Hristos, Dumnezeu-Omul, ne spune că Dumnezeu este bun cu cei nemulțumitori și răi. Nu spune că sunt iertabili ci că încearcă prin bunătatea Sa să vindece de răutate și nemulțumire pe cârcotași. Noi înșine ne mirăm cât de răbdător poate fi Dumnezeu și comentăm când câte unul dintre cei pe care-i socotim păcătoși merg mai departe și pare că au dat lovitura vieții. Poate că dau o lovitură a vieții, dar nu a vieții veșnice.

Ultimul verset al desprinderii de text al Predicii de pe Munte din care ne-am hrănit astăzi nădejdea de Înviere sună astfel: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6.36). Altfel spus ne așează ca împlinire a mântuirii asemănarea cu tatăl. Precum și spunea cartea Genezei că a fost creat Adam. După chipul spre asemănarea cu Dumnezeu. Ori noi insistăm spre o asemănare comodă. Provocarea propusă de Iisus Hristos ne obligă să înțelegem că judecarea aproapelui ne rupe de mila lui Dumnezeu, singura prin care măsurăm dumnezeirea noastră.

De aceea cred că singurul mod prin care ne putem manifesta față de mincinoșii cu aere de justițiari ori corigenții la cultură românească și întru cunoașterea Adevărului este mila. Cum scria odinioară Grigore Vieru (Strigat-am către tine, București-Chișinău, 2002, p. 131):

Nu am moarte, cu tine nimic

Eu nici măcar nu te urăsc

Cum te blestemă unii, vreau să zic,

La fel cum lumina pârăsc.

Dar ce-ai face tu și cum ai trăi

De-ai avea mamă și ar muri,

Ce-ai face tu și cum ar fi

De-ai avea copii și-ar muri?!

Nu am, moarte, cu tine nimic,

Eu nici măcar nu te urăsc,

Vei fi mare tu, eu voi fi mic,

Dar numai din propria-mi viață trăiesc.

Nu frică, nu teamă-

Milă de tine mi-i,

Că n-ai avut niciodată mamă,

Că n-ai avut niciodată copii.

Dacă recitim vedem cum bardul a înțeles, cu timiditatea lui smerită, Evanghelia de azi. Dacă reușești să-ți fie milă de dușmanul veșnic – care este moartea- te faci asemeni lui Dumnezeu. Când mai priviți spre unii care se umflă în pene că pot fura nestingheriți și pot înjura pe Dumnezeu neamendați de El priviți-le copiii, părinții ori ceea ce se cheamă familia lor. Poetul are dreptate. Par că au ceva dar nu au pe nimeni. Iadul începe pentru ei tocmai pentru că sunt nestingheriți în viermăneala lor în numele unei libertăți ce pavează cu bune intenții iadul propriei trăiri. Dacă vrem să fim fii Celui Preaînalt avem o singură măsură: mila. Opusul silei care ne cuprinde, opusul supărării ce ne aprinde împotriva lor. Dar mila nu este acceptarea răutății lor ci neacceptarea răutății noastre. Să ascultăm dar pe Dumnezeu-Omul. Și să căutăm asemănarea cu El!