Din Săliște, la vârful vieții culturale și politice din România. Iar de acolo, în beciurile Securității | Fragmente aproape necunoscute din viața unui fost ministru

📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰

Luna aceasta s‐au împlinit 146 de ani de la nașterea uneia dintre marile personalități ale României: sălişteanul Ioan Lupaș (1880–1967). După o activitate proeminentă la vârful vieții sociale, naționale, politice, culturale, universitare și bisericești a românilor ortodocși din România primei jumătăți a secolului XX, a trecut la cele veșnice în 3 iulie 1967. Ioan Lupaş a fost istoric, teolog şi om politic, a organizat, împreună cu Alexandru Lapedatu, Institutul de Istorie Naţională din Cluj (1920) pe care l-a condus până în 1945, a fost ministru al Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale (1926-1927) şi al Cultelor şi Artelor (1937-1938), dar şi membru corespondent al Academiei Române din 1916. Din cauza activităţii sale politice, a fost închis cinci ani la Sighet din dispoziţia autorităţilor comuniste. Bogata sa activitate ştiinţifică, lupta neîncetată pentru drepturile românilor (care nu l-a scutit de închisoare), lucrarea sa misionară ca protopop de Sălişte, dar şi directoratul Secţiei de istorie a prestigioasei Academii Române îl califică pe Ioan Lupaș drept o figură importantă a neamului românesc în lupta pentru emancipare.

Tribuna prezintă astăzi detalii mai puțin cunsocute din trecutului lui Ioan Lupaș, unele descoperite relativ recent, cuprinse într-un studiu realizat de istoricul Mircea Gheorghe Abrudan, recunoscut pentru activitatea sa academică deosebită în cadrul Institutului de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române din Cluj-Napoca. Lucrarea se intitulează „De la amvon, universitate și academie în beciurile „Securității Poporului”: arestarea preotului profesor dr. Ioan Lupaș în „noaptea demnitarilor” (5–6 mai 1950)” şi este inclusă în volumul „Personalităţi ale Universităţii Babeş‐Bolyai. X Ioan Lupaş”, lucrare coordonată de Ioan Chirilă şi Iuliu‐Marius Morariu.

Pensionarea forțată

„În toamna anului 1919 a fost numit profesor titular la catedra de Istoria modernă a românilor și Istoria Transilvaniei de la noua Universitate românească a „Daciei superioare” din Cluj, pe care a onorat‐o cu seriozitate și abnegație până la 1 aprilie 1945, când noul guvern comunist al lui Petru Groza l‐a „trecut la pensie” prin intermediul unei comisii a Ministerului Învățământului, care a avut menirea de a contribui la <defascizarea țării>” -scrie istoricul Mircea Gheorghe Abrudan.

Cu toate că această comisie a concluzionat că „nu găsește dovedită o acțiune hitleristă˝ a profesorului Lupaș, guvernul Groza, proaspăt instalat în 6 martie 1945, a decis pensionarea sa începând cu 1 aprilie 1945, în plină desfășurare a anului universitar și când acesta nu împlinise încă, de fapt, vârsta de pensionare. ˝La scurtă vreme a fost nevoit să renunțe și la conducerea Institutului de Istorie Națională, căruia i‐a donat cea mai mare parte a bibliotecii sale și o sumă de 250.000 lei”, mai scrie Mircea Gheorghe Abrudan.

La Sibiu, cu Securitatea pe urme

Refugiat la Sibiu împreună cu Universitatea din Cluj, profesorul Ioan Lupaș era stabilit definitiv în orașul de pe Cibin. Dosarul existent astăzi la C.N.S.A.S. arată că din acest context al pensionării sale datează primele note despre profesor, Siguranța, ulterior Securitatea urmărind‐l pas cu pas, mai ales o dată cu instalarea guvernului Groza. ˝Motivația urmăririi lui Ioan Lupaș a constat în bogata sa activitate politică interbelică, ceea ce‐l credita în ochii noii și încă fragilei puteri drept un posibil „reacționar” și „dușman al regimului democrației populare”. Nimic mai fals, însă! Ioan Lupaș a urmărit binele comun al românilor punându-se în reeptate rânduri în serviciul public – ca deputat în Parlamentul României (1919–1920, 1922–1926, 1926–1927, 1939–1940), ca ministru al Sănătății și Ocrotirii Sociale în guvernul generalului Averescu (30 martie 1926–4 iunie 1927) și apoi ca ministru al Cultelor și Artelor (29 decembrie 1937–10 februarie 1938).

Ioan Lupaș a bănuit că era urmărit de organele de securitate ale regimului. Astfel, începând cu anul 1946 și‐a restrâns contactele și cercul de prieteni găsind‐și un refugiu între cărțile bibliotecii Asociațiunii ASTRA, a Muzeului Brukenthal și cea a Mitropoliei Ardealului, cum însuși avea să declare în fața Securității, în dimineața în care a fost arestat. Pe acest fond al grijilor, al lipsurilor materiale și al șicanelor regimului stalinist‐dejist s‐au manifestat și primele sale probleme de sănătate. Internat în „clinica semiologică din Cluj”, la începutul anului 1947, profesorul Lupaș s‐a gândit la iminența sfârșitului, scriindu‐i în acest sens episcopului Nicolae Colan: „dacă o fi cazul, exprim de pe acum dorința intimă să nu vorbească nimeni lângă sicriul meu, în afară de vrednicul Episcop al reînviatei ctitorii a lui Ștefan cel Mare și Sfânt: Academicianul Nicolae Colan! E ultima dorință fierbinte, a cărei împlinire nădăjduiesc în Domnul să nu‐mi fie luată în nume de rău”.

Epurat din Academie, lăsat fără pensie

Debutul umilințelor și a prigoanei fățișe a regimului s‐a derulat și în cazul profesorului Lupaș aidoma multor altor intelectuali români de marcă prin „epurarea” din Academia Română în iunie 1948, următoarea etapă intervenind la începutul anului 1950, când regimul i‐a sistat pensia. Tot de atunci a fost urmărit cu mai multă atenție de agenții Direcției Regionale a Securității din Sibiu, foile dosarului său penal dezvăluind că securiștii îl caracterizau drept un „bătrân” care „își menține vederile sale politice” și întreține legături cu „fruntași ai partidelor istorice, cunoscuți de organele noastre ca elemente ostile regimului nostru”. Până la arestare a fost filat de sublocotenentul Nicolae Neț, cel ce semnează rapoartele aflate în dosarul său de urmărire din arhivele fostei securități, explică în studiul său istoricului clujean Mircea Abrudan.

Ridicat din Sibiu în plină noapte

Ioan Lupaş a fost arestat de Securitate în așa numita „noapte a demnitarilor” din 5 spre 6 mai 1950, când „Direcția Generală a Securității Poporului” sau pe scurt Securitatea, i‐a arestat, interogat și trimis la Penitenciarul din Sighetu Marmației pe toți foștii demnitari – de la prim-miniştrii, miniștri la subsecretari de stat – ai României din perioada interbelică. Ridicat în miez de noapte din locuința sa din Sibiu, a fost interogat la sediul Securității, pus să dea și să semneze trei declarații olografe şi apoi trimis cu o dubă la Sighet. Declarațiile sunt păstrate în original și transcriere dactilografiată în dosarul său din Arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

<Profesorul Ioan Lupaș a fost arestat de o echipă a Securității din Sibiu constituită din plutonierul major Ioan Mânzat și de plutonierul major Popa Opriș, fără niciun fel de autorizație din partea Parchetului Tribunalului Sibiu. Între orele 24.00 și orele 04.00 dimineața, cei doi securiști au desfășurat o anchetă și o percheziție brutală a profesorului în casa sa de pe strada Dealului nr. 5, confiscând mai multe obiecte de valoare, corespondență și manuscrise, pe care le‐au considerat „date cu caracter antidemocratic”> – scrie istoricul Mircea Abrudan explicând că între obiectele ridicate, securiștii au enumerat uniforma de academician, o pereche pantaloni, o vestă, un volum german de istorie, notițe istorice culese în scopul de a întocmi o monografie relativă la istoria Căilor ferate din Transilvania… În procesul verbal întocmit de cei doi securiști se precizează că „deplasându‐ne la fața locului am găsit pe Lupaș Ioan căruia i‐am spus scopul venirii noastre după care ne‐a pus la dispoziție întreg imobilul”, unde s‐au găsit decorația Coroana României, monede cu busturile foștilor regi și altele. ˝Toate au caracter antidemocratic”, scriau securiștii conform datelor lui Mircea Gheorghe Abrudan obținute după ce a consultat dosarul de la CNSAS al lui Ioan Lupaş.

Sighet- detalii mai puțin cunoscute

Despre călătoria de prizonierat, Ioan Lupaș a compus o baladă intitulată „Pahod Na Sighet”, după modelul celei întocmite în septembrie 1916, când a fost arestat și internat de autoritățile maghiare în comitatul Șopron. Balada a fost distrusă de soția sa Ana, de frica unor posibile percheziții ale securității.

Ajuns la Sighet, Ioan Lupaș a fost închis în celula numărul 13 alături de Aurel Vlad, Ioan Pop, Ștefan Meteș, Ion Nistor, Th. Sauciuc‐Săveanu, Costică Angelescu, Dorel Dumitrescu și Dori Popovici, cel mai în vârstă dintre ei, care va și deceda după câteva luni. Analizate din perspectiva legislației din epocă, arestarea și încarcerarea lui Ioan Lupaș la Sighet reprezintă încă un abuz al organelor represive ale regimului comunist.

Fiica lui Ioan Lupaș, Marina Minerva Lupaș Vlasiu (1913–1998) – la rândul ei o victimă a regimului comunist, arestată între 14 aprilie 1952–14 ianuarie 1953 și închisă în lagărul de la Ghencea într‐un lot de fiice și soții de miniștri a mărturisit într‐un interviu dat după 1990 că profesorul săliștean a făcut greva foamei în semn de protest față de tratamentul inuman la care a fost supus, fiind prompt sancționat și bătut de gardieni, chiar dacă era septuagenar.

„Informația este cât se poate de veridică, fiind confirmată de memoriile profesorului Constantin C. Giurescu despre anii petrecuți în pușcăria de la Sighet. În ciuda tratamentului inuman la care a fost supus, Ioan Lupaș nu și‐a pierdut nădejdea în mila și ajutorul lui Dumnezeu, săvârșind zilnic o „scurtă slujbă bisericească – o utrenie – pentru a întreține moralul celor ce împărțeau aceeași soartă cu el” – scrie Mircea Abrudan.

A rezistat în acest fel 5 ani de zile, până în 5 iulie 1955, când a fost scos din penitenciar și transferat în arestul securității, de unde a fost eliberat în 27 iulie 1955. Peste câteva zile împlinea 75 de ani. La eliberare semna cu o mâna tremurândă că își lua angajamentul de a nu discuta cu nimeni nimic din cele întâmplate în timpul interogatoriului și pe perioada încarcerării. Fiica sa Marina Vlasiu a mărturisit că frica inoculată de organele securității și spiritul său creștin profund l‐au determinat să nu‐și scrie memoriile, nici să vorbească prea mult despre detenție, lăsând însă să se vadă că nu acumulase ură sau dorință de răzbunare, iertându‐și prigonitorii. După eliberare s‐a stabilit în Sibiu obligându‐se „a mă prezenta la viza miliției respective de care aparțin în termen de 3 zile de la data sosirii mele în localitate”. Aici, în orașul adolescenței și a tinereților, a trăit în simplitate și modestie la limita existenței într‐o cămăruță dintr‐un imobil de pe str. Mihail Sebastian nr. 20, unde‐i fusese stabilit domiciliul forțat. În 1957 Ioan Lupaș a fost reluat în evidență de către regionala sibiană a securității, care l‐a urmărit și uneori i‐a interceptat corespondența. Supravegherea profesorului s‐a încheiat în 14 aprilie 1964, când Securitatea a decis predarea la arhiva operativă a

dosarului Ioan Lupaș pe motiv că depășise vârsta de 80 ani. Copleșit de paralizia soției Ana, profesorul s‐a mutat la București, petrecându‐și ultimii ani ai vieții în cartierul Balta Albă, alături de familiile celor două fiice, Marina și Hortensia, care l‐au îngrijit cu dragoste și devotament.

˝Ajuns la venerabila vârstă de 87 de ani, profesorul Ioan Lupaș a trecut la cele veșnice în București, la 3 iulie 1967, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica, din apropierea capitalei. Pe lespedea sa de mormânt a fost dăltuită una din memorabilele sale fraze scrise în „Istoria Românilor”, una din operele sale de succes: <Istoria ne ajută să cunoaștem trecutul, să înțelegem prezentul și să credem în viitorul României>” încheie Mircea Gheorghe Abrudan.