Sunt convins că ne aflăm, prin Duminica aceasta, dinaintea lecției deschiderii Evangheliei către neamuri. Adică și către noi, românii. E ziua în care Biserica așterne liniștii Liturghiei întâlnirea, deloc ușoară, dintre Hristos Domnul și o femeie din Samaria (Ioan 4.5-42). Este Întâlnirea dintre Dumnezeu-Omul Întrupat și sufletul omului, omul însetat de Dumnezeu. E ciudat, nu, să spunem asta câtă vreme femeia samarineană vine la fântână tocmai să caute astâmpărare setei celei trupești. Femeie-sacagiu în primă fază, samarineana descoperă lumii întregi un Dumnezeu însetat. Este punctul de foc ce unește Evanghelia zilei cu momentul de pe Cruce, puțin anterior morții Mântuitorului, când Acesta spune, ars de durere și chin: Mi-e sete! (Ioan 19.28). Ce este interesant este că ultima dată pe când un om se află în sete în Scriptură este consemnat în cartea Judecătorilor 4. 19 când Sisera cere apă să bea și primește lapte să-și stâmpere setea. Setea la vreme de criză, de cunoaștere, de întâlnire. În dialogul cu samarineana pare că Domnul folosește setea ca motiv să  intre în vorbă și într-un fel așa este. Femeia identifică bine nefirescul situației: „Cum Tu, Care ești iudeu, ceri să bei de la mine care sunt femeie samarineancă?” autorul Evangheliei consemnând: „Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii” (Ioan 4.9). Până astăzi, îndrăznesc a scrie. Atât de mult durează diferența creată prin modul închinării. Până astăzi. Și chiar dacă nu există ziduri să marcheze asta inclusiv fizic, pe străzi și în discuții, diferența este prezentă și azi. Aici e cheia rostirii lui Hristos. în disponibilitatea dialogului, a lucrării vestirii către un popor uitat, decimat și răstignit în repetate rânduri. Situarea acestui episod la începutul povestirii Evangheliei sale îl face pe Ioan un fin observator și comunicator al tainelor lui Dumnezeu din cuvintele omenești. Hristos e pe val, cum ar spune câte unii când vestirea crește, și riscă totul vorbind cu o femeie din ghetoul Samariei. Și încă una despre care aflăm că nu-i chiar ușă de…Templu. Căci cinci bărbați a avut și nici pe acela pe care-l avea în momentul respectiv nu-i este bărbat (Ioan 4.18). Un amănunt ce schimbă direcția vorbirii. Și renunțând la discuția despre apă, femeia începe discuția despre Cer. Dar fundamentală rămâne cererea dintâi a Domnului Hristos: Dă-Mi să beau! (Ioan 4.7). Un Dumnezeu întrupat, ostenit de călătorie. Flămând și însetat. Cel Care a făcut apele și cerul, pământul și roadele, ploaia și soarele…Cere apă de la cea care nu avea închinare și nici bărbat…

            Desigur că rostul așezării Evangheliei în siajul Rusaliilor este să ne descopere deschiderea posibilității închinării, în Duh și Adevăr, dincolo de frontierele unei țări sau culturi, dincolo de frontierele unei mentalități ori comunități. Domnul Hristos îi vorbește deschis, ca nimănui, recunoscându-și mesianitatea cu mult înainte chiar de a vorbi la modul cuprinzător dinaintea Apostolilor (Ioan 4.26). Pentru că femeia are această intuiție- și cred că de aceea este fascinantă- de a lega închinarea și templul (al samarinenilor era pe muntele Garizim și nu pe Moria, o prăpastie de netrecut apărând din această pricină) de venirea lui Mesia. Știe că fundamental viața în duh a comunității din care face parte se va schimba la venirea lui Mesia care nu putea fi decât iudeu și închinător al Templului din Ierusalim dar prin aceasta știe că nu-i va uita și pe ei, samarineenii. Intuirea acestui universalism al puterii lui Hristos Îl face pe acesta să tresară bucuros și să se mărturisească: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine (Ioan 4.26). Este o autovădire a dumnezeirii cum nu prea întâlnim în Scriptură. Domnul Hristos îi spune: YAHVE, Cel ce vorbesc cu tine. Și unii tot se mai îndoiesc despre El că este Dumnezeu-YAHVE. Este momentul când, din punctul meu de vedere, Evanghelia de la Ioan devine prețioasă, extrem de prețioasă oamenilor de dincolo de limitele Legii. O Lege nouă se vădește a fi vestită, o Lege în care Dumnezeu se arată pe Sine omului, se propovăduiește și se descoperă, se rată pur și simplu. Iar omul nu moare văzându-L ci trăiește, primește darul vieții celei veșnice. Un cuvânt greu dar adevărat: veșnicia ni se pune la îndemână lângă o fântână în discuția cu o femeie. Arătând a câta oară că femeile sunt martorele nașterii noastre din nou, din apa Botezului care schimbă viața noastră, făcându-ne să trecem prin moarte spre viață.

            În taina Evangheliei acesteia stă omenirea întreagă așteptând ca Dumnezeu să fie iarăși însetat de ea. Păreau că lucrurile sunt stinse, că un Dumnezeu distant și rece s-a insinuat în cărămizile Templului, și dulia se transformase, ușor, într-un soi de înțepenire funcționărească. Hristos dovedește că niciodată Dumnezeu nu este și nu va fi așa. Dialogul strașnic cu femeia samarineană ne descoperă capacitatea și dorința de dialog a Mântuitorului cu lumea aflată în așteptare, în așteptarea Venirii sale. Dialogul scurt, în esență, pare că aduce a „grabă misionară”, Domnul știind că nu este timp de vorbe atunci când dăruiești cuvintele vieții veșnice. Reacția femeii, inteligența ei, luciditatea identificării mesianității Mântuitorului și mai ales curajul ei de a vesti comunității descoperirea lui Mesia în miezul vieții lor fac din ea un exemplu al prezenței Duhului Sfânt în viața oamenilor, în construcția internă a vocațiilor lor. Pentru că vocația omului este trăirea Duhului Sfânt, asumarea lui ca aluatul curat care dospește frământătura mântuirii din fiecare dintre noi. Frumusețea acestei Întâlniri este aceea că ne dovedește că în Hristos nu există oameni care nu pot dialoga cu El, care nu au acces la Dumnezeu. Poate cea mai generalizată dintre ereziile lumii acesteia este aceasta în care excludem din dialogul cu Dumnezeu unii dintre oameni care nu încap în prototipul de creștin din mințile noastre zis-creștine. Exclusivismul de castă ori tribal de-a dreptul, siguranța mântuirii în grup ori pe nații, secvențierea prezenței harului doar la o confesiune ori religie excluzându-i pe ceilalți din lucrarea lui Dumnezeu nu fac decât să ne dovedească analfabeți în Evanghelia Domnului Hristos. Dacă tot ne dăm creștini ar fi bine să învățăm lecțiile lui Hristos. Mai ales pe acestea, pe care ni le-a vădit cu moartea pe moarte călcând.