Cum să te ascunzi pe după digitalizare

Nu știu alții cum sunt, dar pe mine mă amuză foarte tare unele faze din digitalizarea asta foarte la modă oficial și neoficial. Dincolo de posibilele avantaje pentru cetățean, c[rora li se tot face reclamă la tot pasul audio/video, chestia asta aduce avantaje nespuse mai ales structurilor autorității și celor de relații cu clienții. Adică, pe românește, ele se pot ascunde pe după digitalizare în relațiile cu lumea asta, căreia pe vremuri i se spunea „popor”, iar acum „cetățean”, „client” sau „consumator”.

Uite o fază desigur pățită și pariez pe oricât nu doar de mine. Citirea unui contor. Având în vedere că nu mai suntem în evul mediu când venea Nea Cutare (și câștiga și el o pâine din asta) și citea contorul așa, la modul analogic, cu propria privire și nota în mod specific în carnețel sau registru (nu mai știu, nu mă interesa atunci subiectul) consumul tău, acum ne-am modernizat. Este cineva care vine totuși și citește contoarele, dar mai rar, că să bagi „estimativ” e mai simplu. Dar de când avem și noi online, citirile se pot trimite direct la furnizor pentru că, nu-i așa, tu faci asta voluntar, fără să ceri bani, ca la casele acelea unde tu ești, tot gratis, casier. Numai că de aici intervine problema. De regulă, tu pui ceea ce citești, siteul zice mulțumesc frumos ș-altădată, și e OK, logout. Numai că deseori, citirea se lovește de o barieră ciudată numită „indexul nu poate fi mai mare decât” și ți se respinge. Asta fără a ți se mai asculta argumentele, că nu are cine, robotul nu e om. Interesant este că indexul de acum pe care-l trimiți nu e cel de data trecută, nici mai mic sau egal decât acesta, ca să fii acuzat că încerci tu șmecherii. Dar degeaba. Nu te pui cu Nea Digitalu, care este făcut după modelul funcționarilor acelora care erau subiecte de râs prin scenetele de Revelion de pe vremea când lumea avea umor deși era cenzură. Dacă zice el că nu, îți închide ghișeul în nas și te ignoră. Iar dacă mai încerci o dată, atitudinea e aceeași. Tu, în naivitatea ta, zici că na, e o eroare, se mai întâmplă, nimeni nu e perfect nici măcar perfecțiunea digitalizată și cauți să raportezi problema. Acolo e și mai fain că discuți cu robotul care, ca și cu mortul, vorba regretatului Fred Nuss, „poți vorbi dar nu te poți înțelege”. E fain când ești cu telefonul pe apel, și ți se cere să tastezi chestii, numere, coduri, indexuri, în fine tot ceea ce e mult mai complicat decât să vorbești direct cu cineva uman la telefon. Pentru ca să ți se răspundă la fel: nu se poate că blablabla.

Ul alt aspect ține de comunicarea asta instituțională. Destule instituții plătite bine spre excelent din banii noștri sunt obligate, parcă chiar prin lege, să țină conferințe de presă. Credeți că țin? Nu, că e prea incomod. Mai e și riscant, că poate vine unul mai needucat în spiritul care trebuie și pune întrebări în afara agendei ba chiar împotriva ei și ce te faci? Așa că ori trimiți comunicate cu sau fără poze, că presa are nevoie de știri și zice mersi fain, ori nici măcar atât. A, da, știu, le poți trimite mesaj cu anumite întrebări și solicitări, iar în termenul legal ți se va răspunde. Asta teoretic și… legal. Practic și concret, eu (și nu doar eu) aștept și acum răspunsuri la anumite chestii pe care le-am cerut cel puțin acum un an și care ia ghici, nu au venit. Nu zic că toți fac asta, dar na, ca la brigada artistică pe întreprindere, „mai sunt unii care”.

E faină digitalizarea. Dă aparența că e mai ușor, că nu stai la coadă (da, în unele cazuri așa este). Dar unii se ascund după ea de uneori cred că asta e și ideea, să se distanțeze dacă se poate total de oamenii „normali”, ca nu cumva să se întâmple chestii incomode. Așa, din câteva clickuri, (îi) rezolvi să te lase în pace. Apropo, pe pagina aia de care am zis, când e să plătești, totul merge ceas.