Cum pârdalnica de răceală mă ține departe de un drumeag forestier sau de vreo cărare de munte, unde mi-aș putea aerisi puțin plămânii și cugetul, am decis să pășesc pe tărâmul pasiunilor satisfăcute în chip virtual. Mi-am făcut rost de filmul documentar „Oamenii drumului: Terra Banatica” (care, apropo, va fi proiectat sâmbătă la Astra Film Festival) și l-am sorbit ca pe un ceai pentru a înțelege mai bine ce e cu Via Transilvanica. Citisem câte ceva despre acest drum lung de 1400 de km care pornește de la Putna și se oprește la Drobeta Turnu-Severin, cuprinzând și 100 de km de pe teritoriul județului Sibiu. Despre peisajele spectaculoase de pe traseu aflasem din multele materiale care au promovat drumul. La fel, despre posibilitățile pitorești de cazare și masă în șurile unor gospodării, bucătăriile căsuțelor de la țară ș.a.m.d. Ceea ce m-a făcut să înțeleg filmul pe care l-am urmărit între un paracetamol și un decasept, a fost că Via Transilvanica e mai mult decât un traseu lung pe care îl străbați în foarte multe zile, cu peisaje diverse, e un drum care te învață o mulțime de lucruri: că ai nevoie de puțin pentru a te bucura, că lăsându-te umplut de frumos, de oameni, de simplitatea crudă te poți vindeca de bolile furnicarului citadin ale multinaționalelor, că pășind dezinvolt te poți împăca cu tine însuți și cu lumea din jur. Filmul e un fel de CT realizat în pântecele pregătirilor traseului: faci cunoștință cu voluntarii care au dat viață proiectului, cu cei care le-au oferit o mână de ajutor ori un brânci. Povestea bornelor sculptate care transformă Via Transilvanica în cel mai mare muzeu în aer liber, episoadele pitorești cu primari inimoși, gata să pietruiască drumul într-un termen record, demn de basme, nu de practicile administrațiilor locale românești, ospitalitatea sătenilor care i-au găzduit pe voluntari sunt crâmpeie dintr-o poveste pe care pelerinul, drumețul, spuneți-i cum vreți, nu ar avea de unde să le știe. La ce i-ar folosi? Cu siguranță, drumul acesta i s-ar apropia de suflet, căci s-a pus în el pus suflet. Nu mulți vor străbate acest drum pentru că nu-i țin picioarele, timpul, răbdarea, voința, nu e nimic condamnabil în asta. Cei care îl vor parcurge vor avea revelațiile voluntarilor din film, care au vorbit despre efectele tămăduitoare pe care le are Via Transilvanica. Eu unul știu că nu îl voi lua la picior dintr-un capăt în altul, dar mă bucur că am înțeles mai bine ce e cu acest drum, că e mai mult decât o potecă largă pe care umbli și pozezi, că e, nu în ultimul rând,  locul unde poți face o sănătoasă gimnastică spirituală. Și ar mai fi ceva: acest drum l-a făcut pe un român tare supărat pe România, plecat de 13 ani în Spania, să se reîndrăgostească de țara natală. Poate că reușim și noi dacă nu să ne îndrăgostim, măcar să fim un pic mai îngăduitori, mai deschiși cu locurile acestea unde găsești destui oameni buni, inimoși, pe care trebuie doar să-i tratezi cu puțină atenție, cu mai mult interes.