Copșa Mică, 28 martie 1940: cel mai mare incendiu din istoria României. Detalii necunoscute despre focul care a ars șapte ani

📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰

Acum 86 ani, la 40 de kilometri de Sibiu, se încheiau șapte ani de coșmar pentru structurile de intervenție la incendii din țară: era stins cel mai mare incendiu din istoria României. Era 28 martie 1940.
Tribuna readuce astăzi în atenția cititorilor această catastrofă, prezentând cu ajutorul specialiștilor detalii necunoscute opiniei publice. Incendiul a izbucnit pe 13 iulie 1933, la sonda 5, la ora 15 şi 45 de minute, pe raza localității Copșa Mică. Catastrofa avea să atragă inclusiv atenţia specialiştilor americani ( J. Eastman şi asistentul său, James) care au participat la stingerea lui.

Contextul era deosebit: izbucnise tocmai cel de-al Doilea Război Mondial în Europa. Flăcările incendiului de la Copșa s-au ridicat la 150 de metri înalţime, potrivit martorilor care au participat, atunci, la lichidarea incendiului. După numeroase tentative de stingere şi soluţii tehnice mai mult sau mai puţin utile şi inspirate, forţele militare au reuşit în 28 martie 1940, ora 15.40, să stingă marele incendiu. Pentru acest lucru a fost nevoie de folosirea a peste 4.500 de vagoane de noroi de foraj și 3.753 vagoane de apă, echivalentul unei garnituri de tren lungă de 126 km (distanța dintre București și Pitești). Din această catastrofă, a rezultat, după război, fabrica de negru de fum din oraş. Din fericire, populaţia oraşului nu a avut de suferit, deşi riscul extinderii incendiului şi al exploziilor ulterioare puteau aduce pagube însemnate şi chiar pierderea de vieţi omeneşti.

Ploile au contribuit și ele la apariţia incendiului. Au fost însemnate și au condus la ieșirea din matcă a râului Târnava Mare, care a inundat sonda 5.

COPȘA MICĂ, DRAGONUL DE FOC
Medieşeanul Dumitru Chisăliţă, președintele Asociației Energia Inteligentă, s-a aplecat îndeaproape asupra studiului acestui cataclism și a descris firul evenimentelor într-un articol de specialitate intitulat „Copşa Mică: Dragonul de foc care a ars şapte ani”. Acolo descrie calvarul acelor zile trăit de autorităţi şi de localnici.
„În primăvara anului 1933, mai exact la 13 iulie, Copşa Mică era doar un sat modest, aşezat ca o punte între dealuri, străbătut de Târnava Mare şi de trenurile lente ale Ardealului. La marginea lui, inginerii ridicaseră o sondă nouă – Sonda 5- începută în martie, menită să pătrundă prin straturile de gresii, marne și nisipuri vechi de milioane de ani, în căutarea gazului metan. În anul 1932, tratativele inițiate între Primăria Sibiu şi Societatea SONAMETAN, sub patronajul Ministerului Industriei şi  Comerțului, au determinat compania să foreze, în cursul anului 1933, sondele 4 şi 5 în domul gazeifer de la Copşa Mică. Acestea urmează să fie destinate exclusiv alimentării Sibiului, deoarece studiile de practică efectuate de SONAMETAN indică o nevoie de tot mai mare de gaze pentru oraş. Misiunea Sondei 5 era ambițioasă: să exploreze până la 900 m adâncime domul Copşa Mică, să determine, prin carotaj mecanic continuu completat cu carotaj electric, succesiunea şi natura stratelor, iar prin încercări cu packerul de fond să stabilească conținutul în gaze şi eventual în ape al nisipurilor întâlnite. După finalizarea explorării, sonda urma să devină sondă de exploatare, destinată orizontului imediat inferior celui deschis de Sonda 4” – scrie Dumitru Chisăliță în lucrarea sa. Forajul, realizat cu garnitură Rotary, a început la 10 martie 1933. Operația s-a desfăşurat în condiții excelente și a reușit pe deplin. Forajul a continuat în exploatarea până la 764,4 m adâncime, însă presiunile mari întâlnite au ridicat îngrijorări. Ca măsură de siguranță, în ziua de 24 iunie 1933, când adâncimea ajunsese la 741 m, s-a solicitat Ministerului Economiei (for tutelar) schimbarea programului de lucru și cimentarea imediată a coloanei. O astfel de intervenție ar fi putut preveni formarea craterului, care avea să apară doar 17 zile mai târziu. Totuși, forajul a continuat fără această măsură, în așteptarea aprobării ministeriale – aprobare care nu a mai sosit niciodată.

INUNDAŢIILE. ŞI APOI SCÂNTEIA…

În dimineața de 8 iulie 1933, ploile torențiale au făcut ca Târnava Mare să iasă din matcă și să inunde staţia de pompare a apei destinată Sondei 5. Garnitura de foraj a fost extrasă și sonda închisă. Decizia de a nu lăsa garnitura la talpă, pentru a menține cu orice preț circulația noroiului în sondă, a avut consecințe grave: hematina cu care s-a amestecat apa pentru a se obține noroiul, s-a decantat, apa din partea superioară a puțului a dispărut treptat, iar gazele, nemaifiind ținute în strat, au început să se acumuleze în sondă, crescând necontenit presiunea. Toate încercările din 11 iulie de a restabili circuitul noroiului au eşuat. Erupția din seara zilei nu a adus doar zgomot și spaimă, ci a schimbat întreg peisajul. În zilele următoare, valea s-a transformat într-un amfiteatru geologic tulburător. De-a lungul ei, pe terenul uscat, fără apă, a început să se distingă mai multe cratere secundare.

Din toate ieşeau gaze uscate, continue, nevăzute, dar simțite, care au dus la erupţii intermitente. Nisipul fin şi bucățile de marnă clocoteau sub presiunea gazelor, iar materialul rezultat formase o crustă care se ridica şi cobora încet, precum o „boltă”. Apoi, brusc, această învelitoare fragilă s-a sfărâmat şi a fost aruncată violent la 50-100 de metri în înălțime.

ZIUA FATIDICĂ
Pe 13 iulie 1933, la ora 15:45, o scânteie a aprins gazele. Flacăra s-a ridicat în aer, atingând 100-150 de metri. Din când în când, erupții violente zvârleau cantități mari de nisip, marnă și bucăți de gresii. În general, gazele ardeau cu o flacără luminoasă, iar aceasta era învăluită de nori groși, negri, sufocanți. „Lucrările la sondă după formarea craterului au început imediat. Scopul lor era limpede: oprirea scurgerii gazelor din sondă spre crater, prin înnoroirea şi cimentarea sondei.(…) Sonda nu a putut fi înnoroiată, gazele au continuat să se strecoare spre crater, iar materialul introdus era împins de presiune, pulverizat şi aruncat la mari distanțe în jurul acestuia – ca un avertisment. La începutul anului 1935, el se află la 205 metri de Sonda nr. 5. Pe 9 mai 1935, craterul s-a deplasat cu 80 de metri spre sondă, iar pe 28 august 1935, după o ploaie, s-a mutat din nou, încă 45 de metri. Între crater și sondă nu mai rămaseră decât 75 de metri – o apropiere amenințătoare. Ani la rând s-a încercat stingerea incendiului: în Sonda 5 au fost pompate numeroase fluide cu vâscozitate mare, dar flacăra nu a cedat. În final, pentru oprirea completă s-au folosit aproximativ 2000 de vagoane de noroi, pompate prin patru ţevi. Valul masiv de nămol s-a revărsat în crater, sufocând focul. Și totuși, abia pe 28 martie 1940- la aproape șapte ani după izbucnire – incendiul s-a stins”, susţine Dumitru Chisăliţă.

Acesta descrie că incendiul s-a stins „nu cu un urlet, nu prin explozie, ci ca o respirație calmă și grea. lar peste vale s-a aşternut o tăcere ciudată, nefirească, de parcă pământul însuși ar fi rămas fără glas, epuizat după propria luptă”. Andrei, unul din sondorii sondei 5 Copşa Mică descria momentul: "În ziua în care s-a stins, eram acolo. Am auzit un foșnet, ca și cum ar fi plouat în pământ. Flacăra s-a retras, s-a strâns, s-a subțiat, apoi a dispărut. Pământul a rămas doar aburind. Cineva a început să plângă. Nu știu dacă de ușurare sau de gol. Tăcerea a fost cel mai greu lucru. După șapte ani de vuiet, liniștea era aproape dureroasă.

DUPĂ STINGEREA INCENDIULUI…
Anii au trecut. Din gazul neirosit atunci a apărut o fabrică de negru de fum, iar transformând Copşa Mică într-unul dintre cele mai industrializate și, ulterior, poluate orașe din Europa.
„Un paradox: incendiul care trebuia să fie o lecție a devenit temelia unei noi greşeli. Mulți au uitat de foc. În unele zile, când urci pe Valea Șomârtului, încă se mai poate auzi vuietul și vedea cerul portocaliu. Pământul nu a vrut să facă rău – doar a vrut să fie auzit. Și într-un fel, încă arde – în memoria noastră”, afirmă președintele Asociației Energia Inteligentă.

CONTEXTUL
Bazinul Târnavelor a fost, întotdeauna, o zonă bogată în gaze naturale. La Copșa Mică, lucrările geologice la zăcământul gazeifer au început în anul 1911, sub îndrumarea profesorului-doctor de origine maghiară, Hugó Böckh. Cercetările ulterioare au relevat faptul că domul de la Copșa Mică, numit de geologul american Frederick Gardner Clapp, domul de la Șomârt, a fost evaluat ca având suprafața productivă de 23 km pătraţi. Până în anul 1935, în regiunea localității Copșa Mică au fost instalate șapte sonde: sondele 1 și 2, în 1912, sonda 3, în 1925, sonda 4, în 1929, sonda 5, în 1933, și sondele 6 și 7, în 1935. Frații medieşeni Vasile Mărculeţ, istoric, şi Ioan Mărculeţ, profesor de geografie, astăzi pensionari, au documentat și ei incendiul: „Din cauza unor erori umane, gazele, cu presiunea ridicată la 50 atmosfere, au pătruns prin puncte de mai mică rezistență și au erupt, pe Valea Erlenului, la circa 750 m nord de sondă. Erupţia s-a produs în 11 iulie 1933, la ora 19.00, când în urma unei detunături puternice, asemenea unei explozii, au fost aruncate la o înălţime de peste 100 m mari cantităţi de nisip şi marne.

Erupția a creat un crater principal de formă eliptică, care a doua zi dimineața avea diametrul mare de 40 m, de-a lungul văii, iar diametrul transversal de 32 m. În vale, de o parte şi de alta a craterului principal, pe o distanţă de 130 m, s-au format mai multe cratere secundare, prin care erupeau gaze uscate.
În 13 iulie 1933, la ora 15.45, în urma unei explozii detonante, gazele s-au aprins arzând cu o flacără înaltă de 100-150 m. Flacăra era însoţită, din când în când, de erupţii violente care aruncau în aer mari cantităţi de nisipuri și lespezi de marne şi gresii.
În 15 iulie, datorită scăderii presiunii gazului la sondă la 9 atmosfere, s-a încercat stoparea erupției prin înnoroire. În acest scop au fost turnate 14 vagoane de noroi de foraj, însă fără niciun rezultat.
La 30 iulie încercările s-au reluat. La adâncimea de 194 m au fost pompate alte 35 vagoane de noroi de foraj și 126 vagoane de apă. Ca urmare, focul s-a stins în jurul orei 18,30, dar s-a reaprins la 23.05˝ – susțin cei doi medieșeni completând că lucrările menite stingerii incendiului la sonda 5 au continuat, cu asiduitate, și în anii următori. Sute de vagoane de apă, alte sute de vagoane de noroi de foraj, lucrări dintre cele mai complexe, toate fac parte din istoria întinsă de-a lungul anilor, de
stingere a focului.