Pentru cine cunoaște munca excelentă a istoricului Alin Mureșan cartea pe care încerc să v-o prezint mu este o surpriză. Incredibilul salahor al memoriei românești arestate, istoricul Alin Mureșan- din 2012 președinte al Centrului de Studii în Istorie Contemporană- ne-a adus la lumină o serie de monografii și personalități ale exilului interior al României comuniste cu un firesc scriitoricesc ieșit din comun. O vreme director general al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (2015-2018) unde lucrează din 2007, istoricul clujean a propus lucrări de magistru: Pitești. Cronica unei sinucideri asistate (3 ediții, 2007, 2010 și 2017) fiind și coeditor al volumelor-monument Experiențe carcerale în România comunistă (6 volume publicate între 2007 și 2013), Casa terorii. Documente privind penitenciarul Pitești (2009) și luminosul volum Memorialul închisoarea Pitești (2018).  În toate istoricul coexistă remarcabil cu scriitorul acrivic, atent la detalii și descoperi mereu o progresie interioară a textelor, un soi de convertire pe care nu poți să nu o respecți. Cunoscut pentru intervențiile sale de la Școala de vară de la Memorialul Pitești și pentru o serie de atitudini de mare profesionalism dinaintea afirmării unor teorii adaptate parcă conștiinței reeducatorilor comuniști, Alin Mureșan ne oferă de astă dată volumul Ultimul cuvânt. Retrăind Fenomenul Pitești (Ed. Litera, colecția Kronika, București, 2021, 511 pg.). O lectură pe nerăsuflate sau, mai corect, cu răsuflarea tăiată a mărturiilor unor martori direcți ai reeducării din Penitenciarul-iad de la Pitești cu nebunele prelungiri de la Gherla, Canal ori viața cotidiană a unor personaje cu totul speciale prin conștiință, tăcere, curaj și răstignire. Prefața doamnei Doina Jela ( pp. 7-27) ne ajută să intim toate greutățile celui mai fierbinte dintre „blidele” legate de Pitești, apartenența politică a întemnițaților, drumul lor spre împăcare sau neîmpăcare, exigența rezilienței așezată de prefațatoare peste sufletul acestor oameni părându-mi un pic prea mult, prea adânc teoretizat dinspre afară spre interiorul unui univers concentraționar pe care noi doar îl descriem pentru a-l intui. În vreme ce ei l-au murit, l-au trăit agonic și definitiv. Desigur că „meseria de istoric al contemporaneității conține o responsabilitate etică față de public” dar aceasta presupune și să prezinți lucrurile cum sunt nu cum credem că ar fi trebuit să se desfășoare. Din acest punct de vedere efortul lui Alin Mureșan este nu doar de consemnat ci și de așezat drept model de abordare. Departe de teoretizări ori așezări în axe ale unei psihiatrii sociale – a făcut-o Irene Talaban atât de bine- autorul nostru este un arheolog ce-și propune să facă artefactele umane ale supraviețuirii să ne vorbească. Produs al debavurării textuale al primei monografii asupra Piteștiului- Cronica unei sinucideri anunțate, de care am făcut deja amintire- volumul acesta aduce în prim-plan oameni cu bune și rele, cu trăiri și căderi, cu o remarcabilă fluiditate a memoriei sau o încătușată ștergere a ei. Supraviețuitori. Oameni care au trăit o viață care nu este a lor decât în partea ce le-a rămas. Admirabil în echilibru, atent să se distanțeze acolo unde mărturiile vorbitorilor acuză încă febrilități de dogmă socială, Alin Mureșan ne redă mărturia unor oameni așezați deja în siajul Învierii. Depozitar al unei arhive de preț, el refuză să o păstreze doar pentru sine. Și ne-o dăruiește. Veți citi profiluri și mărturii ale unor oameni-eroi (nu doar din punctul meu de vedere), intervievați în timp, de-a lungul și latul Țării (în paranteze sunt locurile de întâlnire) : Vasile Ilea (Cluj Napoca)(pp. 35-44), Ioan Petru Săbăciag (Cluj Napoca) (pp. 45-55), Inocențiu Glodeanu (Cluj Napoca) (pp. 56-65), Pr.Gheorghe Calciu-Dumitreasa (Cluj Napoca)(pp. 66-80), Pr. Nagy Geza (Târgu Mureș) (pp. 81-95), Titus Leonida (Iași) (pp. 96-116), Gheorghe Marian (Timișoara)(pp. 117-154), Aurel Suciu (Timișoara) (pp. 155 -183), Mircea Cojocaru (Deva) (pp. 184- 222), Gheorghe Bâgu (București) (pp. 223- 251), Dumitru Ispas (București) (pp. 252- 319), Gheorghe Clinciu (Constanța) (pp. 320- 352), Paul Dumitrescu (București) (pp. 353- 423), Valeriu Popa (București) (pp. 424- 445), Arhim. Zareh Baronian (București) (pp. 446- 455) și interviul Constantin Rodas- Pr. Teodor Stănescu (Ploiești) (pp. 477- 494). O Misa Solemnis în cel mai agreabil mod adusă la cunoștință insuficienței noastre, nepăsării noastre. Autorul împlinește misiunea pe care ar trebui să o aibă dinainte mereu preoții, profesorii de istorie ori jurnaliștii cu simț național. Învie oamenii care au făcut să nu pierim întru totul. Pentru cititorul atent modul în care Alin Mureșan își scrie cartea este un curs intensiv de istorie orală, o introducere în metodologia cercetării și un excelent punct de reper în ce privește etica unei cercetări autentice. Deloc forjând la răspunsuri dorite, simțind greutatea mărturisitorului, viu în dialog, făcând eforturi de a-și dovedi mereu bunele intenții. Ca unul ce am cunoscut din plinul darului lui Dumnezeu astfel de foști deținuți politici știu cât de greu le era să se mai deschidă, să rostească adevăruri trăite ascunse adânc, foarte adânc în uitarea lor luminoasă. Oameni de mare calitate. Demersul istoricului are o dimensiune spirituală fără egal, deocamdată, în profilul cercetărilor de profil din România. Pe de o parte ne dovedește că nu doar legionarii au suferit în prigoana Piteștiului (cum ei nu au spus niciodată altfel, vorba lui Răzvan Codrescu) și că suferința lor nu s-a încheiat între priciurile latură de Cruce din camera 4 ori 3 Spital de la Pitești. Citindu-le mărturiile, cu propriile poziționări față de cădere ori restaurare umană, cred că am primit una dintre cele mai strașnice lecții de îndumnezeire prin iertare, asumată poată prea omenește dar asumată definitiv în Hristos. Sunt pagini în care constați că imaginația noastră este insuficient crescută pentru a înțelege răul, răutatea, imperfecta alcătuire a conștiinței umane. În valul de furtuni ucigașe fante de lumină: o șoptire a pericolului, ridicarea unor sprâncene, gesturi de solidaritate minimă dar eficientă, păreri de rău. Suntem în cel mai atent laborator de medicină-legală așezat la muncă pentru recuperarea unor înviați. Incredibil sentiment. Și cred că ăsta e sensul unei astfel de lucrări, de fapt.

            Nu pot să nu remarc o serie de vindecări de conținut pe care cartea le aduce. O lumină nouă asupra unor personaje ori chiar descoperirea lor. Amănuntele nu sunt acceptate decât în măsura în care elucidează un adevăr. Dintre chipurile surprinse unele sunt de Sinaxar iar povestea Părintelui Papken (Kerop) Keropian mă urmărește. Oare ce nu înțelegem din asaltul inept la Taine, Biserică și familie la care asistăm acum? Cum nu-i identificăm rădăcina în dramatica forțare de iad de la Pitești? Volumul întreg e un strigăt mut, durut, al unor oameni care nu s-au mai socotit niciodată întregi. Știu din poveștile lor că unii sufereau într-o viață obscură și relativ anostă. După ce-și trăiseră adevărata viață înfruntând moartea. De altfel refrenul uimitor al interviului lui Constantin Rodas acesta și este: A fost frumos! Sigur că fragmentele de viață post-Pitești vin să ne arate că viața merge mai departe. e marele, uimitorul merit al acestei cărți și al autorului. Nu avem de a face cu o lamentație continuă ci cu un imn pascal, dificil de reziliat smiorcăielilor noastre dar împăcat cu Hristos Domnul. Poate că dinaintea unor astfel de mărturii cei care abuzează adevărul și se numesc deținuți politici își vor revizui, măcar de jena dramelor trecute, atitudinea și conținuturile discursurilor. Finalul lucrării este marcat de Postfața Clarei Mareș (pp. 495-498). Reiau, pentru cititorul Picăturii, cel din urmă alineat: „Pornind de la viețile altora, Alin Mureșan ajunge să-și pună întrebări despre sine, iar acest curaj al vulnerabilității, explicite este una din marile reușite ale cărții. Căci, prin emulație, și noi vom putea să-i urmăm exemplul, ajungând la unele răspunsuri, poate, îndelung căutate. Dacă autorul a descoperit credința și a văzut concret avatarurile iertării, și noi, cititorii cărții sale, am putea descoperi compasiunea, mila cea mai creștinească pentru câteva destine definitiv frânte, dar, prin exercițiul lui și al nostru, nu și uitate, ignorate, nu și iremediabil pierdute în negura timpului ” (pp. 498).  Mereu, citind, am avut în gând dacă nu ar trebui ca facultățile de științe umaniste- și oare de ce numai ele?- să aibă pentru fiecare generație întâlnire cu această carte și cu autorul ei. Un Seminar de Omenie asumată. La vremurile de acum de neomenie…