Biertan-București-Berlin-Sibiu, arcul biografic al Petrei RATIU. „Rădăcinile mele culturale sunt aici.”

📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰

Noua șefă a Secției germane a Teatrului Național „Radu Stanca” este regizoarea Petra Ratiu, prezentată oficial în această calitate, luna trecută. A copilărit la Biertan, a studiat în Capitala României, a lucrat la Berlin, iar acum, după 13 ani, a revenit acasă. Petra Ratiu a reușit, deși tânără, să câștige apreciere în lumea teatrului și să o confirme prin reușita unor proiecte în străinătate. Constantin Chiriac, directorul Teatrului Național de la Sibiu, cunoscut pentru exigența sa profesională, a certificat la rându-I, prin declarațiile din ianuarie, experiența Petrei Ratiu.

-Petra Ratiu, ați copilărit într-un spațiu foarte drag multor sibieni și important pentru comunitatea județului: Biertan. Aveți amintiri de acolo, dar mai mergeți în sat, mai aveți rude, prieteni?

-Amintirea copilăriei petrecute la Biertan m-a însoțit de-a lungul întregii vieți și cred că mi-a marcat profund felul în care văd lumea. Aș putea scrie o carte doar din amintirile și peripețiile trăite acolo. La Biertan mă simțeam foarte liberă. Eram un copil cu multă imaginație, iar acest loc, care părea desprins dintr-o altă lume, cu cetatea sa impunătoare și cu o lumină cu totul specială, îmi hrănea imaginația. Împreună cu prietenii mei ne imaginam povești despre cetate, despre fantomele care poate încă o locuiesc, le scriam în jurnale, iar mai târziu am transformat șura unei case părăsite într-un teatru improvizat, unde invitam sătenii să ne vadă. Astăzi, prietenii mei din Biertan sunt împrăștiați prin lume, însă cu cei mai apropiați, care trăiesc acum în Germania, m-am reîntâlnit nu demult și am petrecut multe ore depănând amintiri, simțindu-mă ca în familie. Cred că astfel de legături nu au cum să se piardă.

-Atașamentul pentru teatru părea, deci, clar. Ați fost încurajată să faceți din el o profesie sau din contra? Mai ales că presupunea studiul în Capitală, deci departe de casă…

-Am avut norocul să cresc alături de o mamă care a fost mereu atentă la ceea ce ne aduce bucurie, mie și surorii mele, și care și-a dorit pentru noi nu doar o meserie „sigură”, ci una care să ne aducă sens și împlinire. Când a înțeles că teatrul este drumul meu, m-a susținut fără ezitare, iar încrederea ei mi-a dat de multe ori putere să merg mai departe. Este prima persoană care își face timp să vină la premierele mele, oriunde s-ar afla.

-Ați urmat actorie, apoi, însă, un master în regie. Cum s-a petrecut această tranziție spre regie? A existat o situație sau poate un om care a contribuit la această orientare?

-Da, a existat un om care mi-a trezit cu adevărat interesul pentru regie: David Esrig, despre care auzisem multe încă din facultate, și pe care am avut șansa să îl întâlnesc în Germania. După prima discuție cu el, am știut că vreau să învăț de la el. Am lucrat foarte aproape de el, iar el mi-a devenit mentor – a trezit în mine un cu totul alt tip de căutări și mi-a oferit o perspectivă complet nouă asupra teatrului. Cu timpul, am descoperit că regia mi se potrivește mai mult.

˝La noi există un tip de umor pe care nu l-am întâlnit nicăieri altundeva˝

-Ați stat în Germania aproape 13 ani, cu rezultate profesionale deosebite. Într-un interviu pentru Capital Cultural, acordat înainte de a prelua Secția Germană de la Sibiu, ați spus că păstrați legătura cu România artistică „și am nevoie de ea”. Cum vă explicați această nevoie, mai ales după ani buni într-o capitală cu totul specială din punct de vedere artistic, așa cum este Berlinul?

-Cei aproape 13 ani petrecuți în Germania au fost extrem de importanți pentru formarea mea profesională și umană. Am învățat enorm și am avut parte de experiențe și întâlniri importante. Și totuși, legătura mea cu România artistică nu s-a întrerupt niciodată. Cred că această nevoie vine dintr-o dimensiune profund identitară: rădăcinile mele culturale sunt aici. Aici înțeleg nuanțele limbajului, iar la noi există un tip de umor pe care nu l-am întâlnit nicăieri altundeva. Este o formă de apartenență care nu poate fi înlocuită, indiferent cât de ofertant ar fi mediul în care lucrezi.

-Totuși, v-ați imaginat că veți reveni în România în sensul de a accepta un job „full-time” aici, nu un proiect punctual? Cum de ați acceptat? Apoi: cum ați găsit TNRS și Secția Germană, care au fost primele impresii?

-Recunosc că nu mă gândeam cu un an în urmă să mă întorc în România pentru un „job full-time”, la fel cum nici când am plecat nu-mi imaginam că voi rămâne atât de mult timp în străinătate, dar se pare că teatrul a fost mereu punctul central al deciziilor mele. La TNRS am găsit o echipă dedicată și m-am simțit primită încă din primele zile, într-un mediu deschis și cald, în care pot dezvolta proiecte care mă inspiră.

-Continuați să predați la Timișoara și proiectele cu Teatrul German din Timișoara? Veți continua și proiectele internaționale?

-Da, îmi voi continua proiectele, ținând cont de responsabilitățile pe care le am aici, la Sibiu. Colaborarea cu Teatrul German din Timișoara va continua printr-un alt proiect, în parteneriat cu Teatrul Maghiar din Szekszárd. Predarea și proiectele internaționale rămân importante pentru mine, însă va trebui să le planific astfel încât să le pot combina cu angajamentele curente.

Premiera lui Andrei Majeri, programată la finalul lunii martie

-Ați oferit trei nume de regizori cu care doriți să colaborați la Sibiu: Andrei Majeri, Stefan Lupu, Oliver Urbanski, probabil vor urma și alții. În ce fază sunt discuțiile și ce vizează acestea?

-Acestea sunt proiectele la care lucrăm în prezent. Andrei Majeri va veni la sfârșitul lunii martie, iar premiera lui este programată la final de mai. De asemenea, Stefan Lupu va avea premiera la final de septembrie. În ceea ce privește colaborarea cu Oliver Urbanski, căutăm încă soluții, având în vedere că am fost nevoiți să ne reducem bugetul. Pe lângă acestea, urmează și coproducții cu Teatrul din Cottbus și cu Teatrul Național din Luxemburg.

-Ați menționat, de asemenea, intenția unei colaborări cu Fundația ELIJAH, iar acest lucru a atras atenția fiindcă acolo, în jurul acestei organizații, sunt copii extraordinar de talentați, interesați și interesanți. Ați inițiat deja demersuri în sensul acestei colaborări?

-Și acest proiect este unul de suflet. Îmi doresc să putem ajunge la cât mai mulți copii și tineri și să le oferim oportunități reale de a descoperi și explora teatrul, mai ales celor care nu au acces la el în mod obișnuit. Am fost deja la fundație, i-am cunoscut pe copii, și am început să lucrăm la conceptul proiectului. Acest proiect are un mare potențial, atât social, cât și artistic, și ne dorim să le deschidem copiilor noi perspective și să inspire și pe alții să susțină inițiative similare în comunitățile lor.

Sibiul are o liniște care îmi priește

-Sunteți un regizor care a construit, odată cu propria-I carieră, relații solide, conexiuni. Sunt acestea „instrumente” în munca dumneavoastră în fruntea Secției Germane?

-Cu siguranță sunt instrumente. În această meserie, fie că vorbim despre rolul de regizor sau despre cel de lider, întâlnirea este esențială. Când se creează conexiuni autentice și un limbaj comun, acestea devin extrem de valoroase. Îmi place să continui colaborările cu oameni și artiști care mă inspiră, pentru că din aceste compatibilități, încredere și deschidere se nasc proiecte vii, chiar artă uneori.

-Vă lipsește Berlinul? Cum găsiți Sibiul?

-Mi-e dor de prietenii mei din Berlin și, uneori, de diversitatea artistică pe care o găseam acolo, mai în zona artelor vizuale. Dar Sibiul are o liniște care îmi priește. Îmi place să mă plimb pe străduțele orașului și mă bucur de acest ritm mai așezat.

Foto:Alexandru Cîrneală