Metaforic considerat, în întregul univers creștin, drept un zâmbet pe care Dumnezeu îl îndreaptă înspre oameni, frumosul- aidoma adevărului- se simte. Echitate absolută, în viziunea lui Constantin Brâncuși, frumosul îmbracă o multitudine de forme și ia nenumărate chipuri, începând cu cel din interiorul sufletelor noastre, aspect ce ne stă oricui la îndemână, și până la cel din natura de care suntem înconjurați. Prezent în acordurile muzicale și în paginile unei cărți, în fervoarea cu care perpetuăm tradiții și obiceiuri ori așteptăm împreună cu cei din familiile noastre Noaptea Nașterii și pe cea a Învierii, frumosul unei clipe sau al unui gest ne poate face mai buni și mai puri, mai deschiși înspre cei din jur și mai toleranți. Frumusețea zilei în care am știut să oferim aproapelui, cu toate darurile pe care Providența ni le-a oferit, momente de tihnă și bucurie, ne face întotdeauna să-i uităm acesteia neajunsurile și dificultățile.
         Hărăzit – în pofida vicisitudinilor Istoriei – să se înalțe mereu în spațiul în care sălăşluiește dintotdeauna, neamul românesc a știut observa și alege frumosul, l-a cultivat și perpetuat, fiindu-i alinător în ceasuri încărcate de emoție, de neliniște și de teamă. Mișcați de doina care le-a făcut suportabilă durerea, ori i-a făcut la vreme de împlinire să înțeleagă că totul rămâne trecător, românii au căutat să se raporteze la frumosul pe care l-au descoperit în jurul lor, s-au străduit să-l perpetueze, vorbind despre el, ca și despre oamenii care-l știu prețui ori știu să-i facă și pe alții să-l vadă.
           Întotdeauna suport și alinare, frumosul unor fapte, trăiri și sentimente este deseori estompat de aspectele sterile, amorfe și fade ale unor situații cu conotații negative, de frivolitatea celor pentru care gesturile de bun simț nu mai au o anume semnificație, de nepăsarea afișată față de toate realizările celor ce se străduiesc înspre un bine comun, oferind semenilor timpul, eforturile și emoțiile lor.
             Din fericire, frumosul mai există și dăinuie! Chiar și în conjunctura  în care vorbim din ce în ce mai mult, fără a ne mai asculta unii pe alții, și în care ne izolăm în spatele ecranelor unei lumi virtuale. Veșnic și alinător al inimilor noastre, frumosul din spațiul românesc este menit să dureze. Uneori, avem nevoie ca cineva să încerce să ne apropie iarăși de el. Prezent peste tot, în noblețea faptelor umane, în slove încărcate de sensuri și semnificații, în obiecte cusute ori cioplite, în rugăciuni și spectacole, în discursuri și predici înălțătoare, ca și în florile unui copac din grădina casei sau din parc, frumosul ne duce în lumea în care putem face uitate atât de numeroasele momente în care suntem copleșiți de realitatea unor zile în care mult prea mult își deschid petalele „florile răului”.
          Fără a le da un caracter de unicitate și poate cu contururi în care se întrezăresc și umbrele subiectivismului, într-un număr de articole grupate sub același titlu- „Alinător și veșnic, frumosul în spațiul românesc” – vom căuta să le înfățișăm celor atrași de frumusețea lecturii crâmpeie din trăirile, faptele și gesturile unor oameni, ce nouă ne înfrumusețează viața și lor le conturează trăsături ce le definesc dragostea și noblețea sufletească. 

Tiberiu Dumitru Costăchescu