Un om de poveste, cu o afacere…de poveste. Azi descoperim un personaj special, scos la lumină în postarea săptămânală de pe pagina de socializare a președintei CJ Sibiu, Daniela Cîmpean.

„Despre Agârbiciu se pot spune multe atunci când vine vorba de vechile cetăți săsești, iar în satul aflat la aproape 40 de kilometri de Sibiu și alți 20 de Mediaș,  și acum se mai știe de vremurile în care fanfara cânta, în nopțile de Crăciun și Anul Nou, din turnul Bisericii Evanghelice.

După pandemie, lumea a început să vorbească și despre „brânzeturile dumnezeiești” produse la o fermă din sat, de nimeni altul decât de preotul greco-catolic, căruia Cel de Sus i-a rânduit cinci copii și o soție care vorbește fluent în patru limbi.

Râul Vișa este exclusiv sibian, întrucât curge domol doar pe teritoriul județului nostru, legând orașele Ocna Sibiului de Copșa Mică. În locul în care întâlnește mai firavul pârâu Șoala, începe satul Agârbiciu, și este punctul în care a fost montată o punte spre dealurile verzi, acoperite cu salcâm, la poalele cărora se află ferma de vaci a părintelui.

Ioan Nicolae Mădăraș este originar Alba, însă viața l-a adus în județul vecin: „Am absolvit liceul din Aiud, profilul veterinar, iar apoi am urmat Institutul Teologic din Blaj. Pentru o perioadă scurtă de timp, am fost preot în Rădești, lângă Ciumbrud, apoi, în 1998, am preluat parohia greco-catolică din Agârbiciu”.

Devenit sibian, părintele Mădăraș a ajuns să se îngrijească de comunitatea greco-catolică din sat și de mica biserică aflată la marginea șoselei care leagă Sibiul de Mediaș.

Casa îi este plină: alături de soția sa Gabriela, educatoare în sat, au cinci copii: „Cel mai mare împlinește 26 de ani, iar mezinul are 17. Toți sunt băieți muncitori fiindcă viața nu ne-a fost tocmai ușoară”.

În România zilelor noastre, rar ne mai este dat să întâlnim familii în care sunt mai mult de doi copii. De aceea, cinci prunci nu este de ici-colo: „Din salariile noastre nu ne permiteam să cumpărăm laptele și brânza de care aveam nevoie, așa că ne-am luat o vacă”, spune părintele despre un moment care ilustrează perfect o veche povață: „celui flămând nu-i da un pește, ci învață-l să pescuiască”.

Încet-încet, numărul vacilor a început să crească, iar părintelui să i se alăture, rând pe rând, cei cinci băieți, în munca deloc ușoară de la fermă: „Am construit de la zero un grajd și o casă exact pe locul unde odinioară se spune că ar fi fost vatra satului. Apoi, am adus o rasă aparte de vaci, „bruna de Maramureș”, care dau un lapte bogat în cazeină, o proteină benefică sistemului imunitar.”

Dinspre casa parohială, părintele traversează Visa pe puntea îngustă și urmează un drum de țară ce șerpuiește spre ferma de vaci. Are pasul hotărât, chipul senin și poartă un permanent zâmbet în colțul ochilor. Îl întâmpină câțiva câini, străjeri neînfricați ai brunelor maramureșene. „Sunt foarte blânde, nu au coarne, iar laptele le este foarte gras, numai bun de făcut smântână sau brânză”, spune părintele în timp ce mângâie o văcuță venită să-și salute vizitatorii.

Despre ceea ce mușteriii le numesc „brânzeturi dumnezeiești”, aluzie la gust, dar și la statutul său în fruntea enoriașilor, părintele Mădăraș nu ține  nimic secret: „Hrana trebuie să fie bogată, curată  și diversificată. Avem culturi de porumb și lucernă pe Valea Buii și în zona Agârbiciului. Apoi, când facem brânză, nu utilizăm sare iodată, ci doar din aceea mare, la sac. În rest, trebuie să ai răbdare și pasiune pentru tot ceea ce faci.”

Din mâinile părintelui, cele cu care dă binecuvântări enoriașilor, ies delicatese alb-gălbui: telemea untoasă, unt vârtos, smântână cremoasă, cașcaval cu crustă semi-tare, sau brânză frământată. „Cea mai migăloasă este brânza topită: trebuie să o amesteci vreo două ore, la foc scăzut. Recunosc că soția mea o face cel mai bine”, recunoaște părintele sprijinul dat de preoteasă, cea care vorbește fluent în română, engleză, italiană și franceză.

La ferma familiei Mădăraș găsești ceva cu totul neașteptat pentru un astfel de loc: într-o încăpere, părintele și fiii săi au amenajat o capelă. „Petrec mult timp aici, mă rog și îi mulțumesc Domnului pentru tot ce avem. Până la urmă, Dumnezeu este oriunde, chiar și la o fermă de vaci”.

O biblie veche și groasă, o cruce, icoane, un tablou vechi reprezentându-l pe Iisus răstignit, o masă acoperită cu o țesătură albă cu fire aurii, mobilează micuța încăpere de rugăciune.

Părintele-fermier are un fel plăcut de a fi. Își privește interlocutorul în ochi, ascultă cu răbdare, iar tonul vocii îi este permanent cald. De doi ani, a renunțat la televizor, preferând o izolare ce-i ține mintea limpede: „Vedem cum toată lumea se ceartă cu toată lumea. Cum să-i dau dreptate cuiva, fără să fiu sigur că nu greșesc? Am decis să mizez pe Hristos, căci doar alături de El nu am cum să greșesc.”

De la ferma cu capelă și altar, drumul spre sat pare mai scurt. Și timpul curge mai lesne, între două povețe date prin prisma omului care-și cunoaște comunitatea precum propria familie: „Principala diferență între ortodocși și greco-catolici este legată de  recăsătoria în biserică a celui divorțat. La greco-catolici, preotul nu te recăsătorește pentru că ai jurat o dată iubire în fața lui Dumnezeu.  Și ai jurat că doar moartea te va despărți și nu omul, fie el notar sau judecător. Dacă bărbatul ar ști cât de scurtă este viața, ar săruta mâna soției sale în fiecare zi”.

Pe porțiunea sa din „Terra Saxonum”, Via Transilvanica străbate o bună bucată din județul Sibiu, trecând și pe lângă ferma părintelui Mădăraș. Drumeții sunt conduși spre Copșa Mică sau Axente Sever, localități bogate în mărturii istorice legate de comunitățile săsești care au întemeiat aceste așezări.

La Agârbiciu, nimic nu pare mai potrivit decât să îmbini mersul în aer liber și aerul curat, cu o gură de lapte proaspăt și o bucată de brânză „dumnezeiască”, desăvârșită în ferma cu brune maramureșene și capelă de rugăciune.

Reîntors în sat, părintele Mădăraș intră în biserică și se închină în fața unui crucifix masiv din lemn. Îi mulțumește Domnului pentru fiecare zi petrecută pe pământ, rugându-l  să-i dea putere de muncă și înțelegere pentru tot ceea ce i-a rânduit în viață.

Dacă ajungeți în Agârbiciu sau prin pădurile de salcâm din vecinătate, străbătute de Via Transilvanica, întrebați de părintele Mădăraș, un bărbat blând cu statură de sportiv. În mod negreșit veți ajunge să gustați din ceea ce sătenii numesc „brânzeturi dumnezeiești”. Atunci veți ști că vă aflați în județul Sibiu, cel cu oameni și locuri de poveste!”