Suntem dinaintea încă unei minuni a Domnului Hristos. Fixată de Evanghelie îndată după Schimbarea la Față (Matei 17.1-13). Minunea vindecării copilului lunatic pare o revenire în lume a Celui care vestise prin Lumina Taborului Învierea Sa și învierea noastră. De altfel, pe seama descrierilor din Evangheliile paralele, în care o dată certat diavolul copilul cade rămânând ca și mort (Marcu 9.26) Părinții Bisericii- Sfinții Ioan Gură de Aur și Grigorie de Nyssa- încadrează minunea în rândul învierilor din morți. Și practic așa este. Ba Evanghelia de la Marcu ne oferă și cuvintele credinței tatălui care întrebat de Domnul dacă poate crede el răspunde inspirat: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! (Marcu 9. 24). Smerindu-ne pe noi cei care ne tot lăudăm că suntem credincioși fără a avea rezerva de evlavie și dar în care să se vădească lucrarea împreună cu Domnul Hristos.

Unii dintre exegeți întârzie pe momentul în care omul aflat în necaz reproșează, oarecum, neputința Apostolilor în a scoate la lumină pe fiul pierdut în scrâșnete și spume și convulsii. Omenește gândind însă nici azi nu se apropie oamenii de astfel de oameni cu ușurință. Și lumea îi privește drept niște oameni pierduți undeva în striațiile de neputință ale lumii. Este rezerva Apostolilor scârbă, teamă, neputință? Cine știe în afară de Hristos?  De aceea El vorbește cu rezistentul la oprobiu public tată. Vă asigur că și atunci ca și acum erau o mulțime de isteți pe margini care chibițau asupra motivelor bolii și păcatelor părinților copilului în cadrul căreia era o mulțime, mai mică e drept, care propuneau tot felul de soluții  tehnice. Dacă ne gândim că în Sparta astfel de oameni erau aruncați în prăpastie să nu vă închipuiți că în mintea altor contemporani era ceva mai luminoasă soluția. Cu alte cuvinte nu știu dacă vindecarea privește doar tânărul și pe tatăl său.

Mai cu seamă că atunci când Domnul este întrebat de ucenici de ce ei, care coborâseră din înaltul Taborului și care văzuseră destule până atunci, nu au putut să-l vindece le răspunde: „Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință” (Matei 17.20). Arătând că în miezul cunoașterii lor practice nu se așezase deplin cunoașterea prin credință ci prin emoție și impresionare. Nu pentru o astfel de credință îi adusese Hristos în jurul Său. Ci pentru credința care să vadă dincolo de Patimă și Moarte Învierea. Pentru aceasta poruncise ucenicilor la coborârea de pe Tabor: „Nimănui să nu spuneți ceea ce ați văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morți” (Matei 17.9). Despre o astfel de credință vorbește Mântuitorul, nezgomotoasă, care vedea, ascultă și înțelege.

Le mai oferă o explicație care excedă, oarecum, credința: „Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și post” (Matei 17. 21). Arătând că o credință doar mărturisită din buze nu este suficientă și că în astfel de episoade ale neputinței umane nu-i îndeajuns doar să rostim cuvinte ci și să le credem prin făptuirea postirii și rugăciunii, aripile prin care sămânța muștarului- altceva decât bobul, să ne înțelegem- urcă în pragul Cerului. Poate părea iritant pentru lumea de acum- pentru aceea vă asigur că era- modul acesta de a defini credința prin aport personal la vădirea ei în lucruri ce nu se pot rosti în afară. Când postești sau te rodi nu bați toba și nici nu lipești de tine o etichetă pe care să scrii că ești postitor. Decența din interiorul actului credinței este determinantă pentru ca oamenii să poată înțelege modul în care Hristos intervine în creuzetul de întuneric al forțelor neputincioase care chinuiau copilul. Și care ne chinuie, încă, pe mulți din jurul noastru.

Nu-i o vădire de păcate boala copilului în ochii Mântuitorului. Ci o îndreptare a falsei credințe a celor din jur, a modului în care-și construiseră imaginea credinței. Dacă El poate înseamnă că pot și toți cei care-i stau în jur. Pentru aceea, dacă vă amintiți, după înmulțirea pâinilor Domnul Hristos se retrage în munte și-i trimite pe ucenici pe corabie departe, spre țărmul Gherghesenilor. Ca să evite o astfel de mentalitate încărcată cu prea multă încredere în sine a ucenicilor. Nu venise să aducă pe pământ o nouă școală rabinică ci un nou mod de viață, o schimbare a vieții atât de adâncă încât să poate fi trăită și în lipsa Lui fizică. Căci imediat după acest episod Domnul vorbește iar despre Fiul Omului care va fi dat pe mâna oamenilor și-l vor omorî dar a treia zi va învia. Matei consemnează scurt: „Și ei s-au întristat foarte” (Matei 17.23). Dar nu pentru aceasta le spusese Domnul, ca să-i întristeze, ci ca să înțeleagă prețul pe care El îl plătește pentru ca viața unui astfel de bolnav- eliminat și de cei vii nu doar de demoni din viața propriu-zisă- să poată fi restaurată. Propria Lui viață.

De aceea în fiecare vindecare de acest fel vedem în adânc motivul Venirii Sale în lume. O lume care era imposibil de restaurat fără prezența Sa și fără Învierea Sa. E Taina Învierii ascunsă în fiecare episod de viață și moarte fără de care credința noastră este nelucrătoare, strict sunătoare, fără tonalitatea smerită a credinței cât o sămânță diafană de muștar. Nu munții sunt problema, altfel spus, ci mica fărâmă de credință transparentă și născătoare de trăire a Învierii.