Ia Românească şi farmecul ascultării poveştii sale

Mi-am reamintit, nu ştiu pentru a câta oară, că într-o expoziţie de bătrâne straie ţărăneşti, găzduită de Pavilionul Central al Muzeului ASTRA din Pădurea "Dumbrava Sibiului”, am admirat o ie de vârsta existenţei documentare a Statelor Unite ale Americii.
O ie  care rareori a fost purtată, de-a lungul secolelor şi doar în marile sărbători creştine şi naţionale ale anilor. Ţesută, croită, cusută şi brodată cu migală şi pricepere măiastră din cel mai fin borangic şi lucrată în fir de mă­tase puţin albăstruie, asemeni seninului cerului şi undelor mişcătoare ale ape­lor limpezi din adâncurile mărilor şi oceanelor lumii. Precum se ştie, iile din boran­gic sunt extrem de rare şi nu cred că se mai află mână omenească pe Pământ să lucreze astfel de roade ale răbdării şi delicateselor modei vestimentare a femeii românce. Ca urmare, continui să mă întreb: oare de unde a ştiut ţăranca româncă propor­ţia ideală în artă?! Din ce spiritualitate înaltă coboară într-o ie atâta smerită frumu­seţe?! Cine sunt, de fapt, românii mei şi ce taină deţin ei de aşa cum sunt de necăjiţi, de trişti şi de veseli mereu se opintesc să continuie a urca ţara lor pe greul şi anevoiosul urcuş al acestei lumi îm­piedecate?! Sunt întrebări cu multe şi felurite răspunsuri! Numai că eu îmi păstrez convingerea că românul credincios, în clipele sale de cumpănă, îşi reaminteşte de cea dintâi lecţie de viaţă pe care ne-o dă Mântuitorul Iisus Hristos, după Învierea Sa. Cea a vindecării slăbăno­gului. Pildă prin care Dum­nezeu vrea să ne spună că iubeşte Omul. Şi poate că aţi aflat că Ierusalimul mai păstrează (încă) ruinele unei scăldători care se numeşte pe evreieşte Vitezda. Cea care poartă cu sine taina acelui slăbănog ridicat în picioare! Iar dacă se spune că Ro­mânia ar fi „Grădina Maicii Domnului”, de ce n-am putea spera într-o re-ridicare în picioare şi a acestui neam de „chiatră” (piatră)!? Numai să ne lase să o facem răii-răilor acestei naţii şi ai lumii ca nelumea! Şi încă un gând gândit cu acelaşi suflet. În tradiţia creştină a neamului românesc, recunoştinţa îl include şi pe Dumnezeu. El fiind garantul atemporal al neuitării. Pentru că fără me­morie, omul ar fi un rătăcitor în propria-i viaţă. Aşa se face că aducerea aminte devine rugăciune pentru eroi. Moar­tea lor fiind considerată o înaltă jertfă. Acesta este Eroul pentru care atât de mângâ­ietor se roagă compa­trioata noas­tră, încântătoarea Dida Dră­gan, atunci când spune: ”Ne reaprindem candela în căs­cioară/Lângă busuiocul cel mereu/Se întoarce Dum­nezeu”.