Mai zilele trecute (duminică, 2 iulie) împlinitu-s-au 519 ani de la moartea lui Ștefan cel Mare și Sfânt, prilej de a vă putea oferi, spre lecturare și ținere de minte, fie și numai una dintre puținele sale dorințe testamentare: ”Eu am ostenit și plec să mă culc. N-aș vrea să dorm somn greu, însoțit de coșmaruri. Aș vrea să dorm somnul de vise împăcate”. Așa se face că al său sfârșit pământean avea să se petreacă în patul hodinei sale din Cetatea-Mănăstire a Sucevei. Iar  odihna veșnică a trupului său bolnav, atins de o mai veche și dureroasă rană la piciorul drept, venea după 47 de ani de domnie neîntreruptă, ca și după ce biruise în tot atâtea bătălii câte biserici și mănăstiri zidise și sfințise, în a lui bravă Moldovă a acelor vremi și vremuri. De unde și actualitatea următoarei întrebări cântate, desprinsă dintr-un vers măestru al poetului-preot Nichifor CRAINIC, trăitor între anii 1889-1972: ”Întrebat-am bufnița cu ochiul sferic,/Oarba care vede-n întuneruc/Tainele necuprinse în cuvânt:/Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Iar eu răspund că s-au dus de mult, de mult de tot, alții ca ei nemai prăsindu-se pe tot mai puținul rotund pământ și cu adevărat românesc!