2023-Anul A.C. Popovici (XXVIII): de aci se propagă cultura? – Europa aşteaptă de la noi prudenţă! – a lumina pe străini asupra acestor fapte? – Îndreptaţi-vă privirile spre Orient!

Continuăm reproducerea „MEMORIULUI STUDENŢILOR UNIVERSITARI privitor la Situaţiunea Românilor din Transilvania şi Ungaria”: «II. Regatul României nu cuprinde însă în el de cât jumătate din poporul român; cealaltă jumătate e împărţită în ţările de prin prejurul României: în Serbia, în Bulgaria, în Basarabia, provincie luată de Ruşi, în Bucovina, dar mai mulţi de cât pe ori unde sunt în întransilvania şi în genere în partea de răsărit a Ungariei. E lucru de sine înţeles, că Românii din Regat fiind cel d’întâiu, cari au scăpat de nevoile trecutului, să desvolte ei cei d’întâiu o cultură proprie şi adecvată naţiunii noastre; era natural, ca centrul cultural să se stabilească pe pământul României libere. Aci, în România, e Academia de ştiinţe a Românilor, aci sunt universităţile naţionale, aci se cultivă limba, aci e mişcarea literară cea mai intensă, de aci se propagă cultura la întregul popor român. Vecinii noştri fie Ruşi, fie Germani din Austria, pot să stăpânească pe fraţii noştri, dar trebue să se împace cu gândul, că concetăţenii lor Români vor fi mai accesibili pentru cultura propagată din Bucuresci, de cât pentru ori-care alta. Înrâurirea culturală a statului român asupra Românilor din ţările vecine e pe cât de firească, pe atât de legitimă: ea resultă, ca ori-care influenţă elementară dintr’o normală stare a lucrurilor. Dar tot atât de firesc şi legitim e, ca influenţa noastră culturală să fie învinsă de o superioară influenţă venită din partea vecinilor noştri şi în contra unei asemenea influenţe protestărilor noastre ar fi neîntemeiate; ba poate, din nişte ast-fel de influenţe noi am câştiga, căci am fi puşi în posiţiune prin această pluralitate de influenţe să desvoltăm cât mai multe ori chiar toate aptitudinele, de cari suntem capabili ca varietate etnică. Nu ne temem de influenţe; ele sunt şi fatale şi necesare pentru progres; ne revoltăm însă contra influenţelor violente. Cât timp succesul ori nereuşita unei influenţe ar rămânea să fie hotărîtă de superioritatea sau inferioritatea etnică, lupta e permisă şi roditoare; e detestabilă însă şi periculoasă, când se razemă pe procedeuri silnice, străine de umanitate. Şi tocmai acesta este casul fraţilor noştri din Transilvania şi Ungaria. În adevăr, vecinii noştri, Maghiarii, aceşti urmaşi ai Hunilor, ignorând aspiraţiunie societăţii contimporane, cearcă să facă cu o masă de trei milioane, ceea ce consângenii lor Turci la venirea lor în Europa n’au cutezat să facă de cât cu un număr restrâns de robi luaţi în răsboiu, cearcă să maghiariseze din leagăn, – cum vom arăta mai departe – pe copiii fraţilor noştri din Transilvania şi Ungaria, cum odinioară Turcii din copii creştini îşi dresau falanga cea mai sălbatică a armiei lor. Atavismul acesta în toată splendida lui brutalitate e un simptom, de care luminata Europa trebue să ţină socoteală, de oare-ce el e de natură a-i periclita interesele.

Europa aşteaptă de la noi prudenţă, dar ea trebue să se întrebe nu numai dacă noi avem puterea intelectuală de a pricepe interesele ei ci şi dacă având această putere noi putem totodată simţi şi lucra aşa, cum înţelegem, ce e prudent.

Maghiarii, pe cari ideile marei revoluţiuni de la începutul veacului i-au lăsat neinfluenţaţ, aceşti medievali rătăciţi în secolul nostru, inconscienţi de evoluţiunea lentă a societăţii contimporane, voesc să prefacă acum, la sfîrşitul secolului XIX, statul ungar poliglot, în cari ei nu represintă de cât 30%, într’un stat naţional maghiar. N’au de cât să-l prefacă, dacă îl pot. E treaba lor aceasta şi a monarchiei austro-ungare, pe care ei o ţin prin experimentările lor într’o continuă agitaţiune.

Nu ne plângem, că este luptă între direcţiunea culturală, care pleacă de aici şi între cea maghiară; nu ne-am plâns de zelul, pe care îl desfăşoară Maghiarii, pentru a impune Românilor o haină culturală croită la Budapesta: e poate convincţiunea lor intimă, că ea convine mai bine poporului românesc din Transilvania, de cât cea pe care o poartă până acum şi care e românească, şi noi stimăm o luptă basată pe convicţiuni sincere. Şi nu ne-am plâns, fiind-că ştiam, că Maghiarii îşi dau o silinţă zadarnică, că impetuositatea lor va cădea sdrobită, se va toci de persistenţa noastră etnică, pe care timpul a pus’o atât de des la încercare. În timpul din urmă însă ei s’au hotărât să pună totul în cumpănă şi pentru aceste ne plângem.

Sunt hotărîţi Maghiarii să întemeieze cu ori ce preţ un stat maghiar omogen şi pentru a pune în acţiune toată violenţa pe care o au în reservă, ei fac pe Români să treacă în Europa ca un element de desordine, pentru-ca ast-fel statul maghiar să se pară a fi redus în stare de legitimă apărare şi să fie îndreptăţit a pune pe Români afară din lege. Pentru toate aceste ne plângem; s’au plâns şi fraţii noştri în contra nedreptăţilor ce li s’au făcut în lăuntru precum şi în contra calomniilor, ce li s’au adus în afară, dar protestările lor au fost şi sunt înăduşite de închisorile ungureşti. Popoarele libere ale Europei nu bănuiesc şi nici nu pot bănui ast-fel de lucruri. Datoria noastră era deci de a lumina pe străini asupra acestor fapte».

În lucrarea „Aurel C. Popovici (1863-1917)”, istoricul dr. Vasile Crişan prezintă sintetic „Memoriului studenţilor universitari români…”: «În următoarul şi cel mai important capitol, Memoriul se ocupă de soarta românilor din afara graniţelor de atunci ale ţării (…) autorii caută să explice cu argumentele istoriei cum s-a ajuns la această stare de lucruri, polemizând cu istoriografia oficială maghiară (polemică ce nu s-a încheiat nici astăzi), care nega autohtonia şi vechimea populaţiei româneşti în spaţiul transilvan. Memoriul insistă asupra autonomiei voevodatului şi, mai târziu, a Principatului Transilvaniei, în graniţele Imperiului Habsburgic. Excursul istoric se încheia cu evocarea semnării pactului dualist într-un moment de mare slăbiciune a imperiului în urma înfrângerii de la Sadova (1866). Este surprinsă esenţa dualismului, care pentru Ungaria consta în asigurarea supremaţiei maghiare asupra naţionalităţilor (români, slavi, germani) care constituiau majoritatea populaţiei, deşi prin legile votate în 1868 li se garantau acestora drepturi pe care clasa politică maghiară era hotărâtă să nu le respecte. În sensul acestor afirmaţii, autorii memoriului evocă abuzurile şi încălcările legislaţiei în domeniile autonomiei bisericeşti, corupţiei din administraţie, a aplicării strâmbe a dreptăţii în instanţele de judecată, exemplificată cu procesul generalului român Traian Doda, cu agresiunile împotriva ţăranilor împroprietăriţi după revoluţia de la 1848 – 1849, prin legea comasărilor, prin procesele de presă intentate ziariştilor români. Un spaţiu larg este rezervat de autori luptei pe care şovinismul unguresc o poartă împotriva limbii, învăţământului şi culturii româneşti considerate principalele obstacole în calea realizării idealului statului naţional maghiar.

Sunt înfierate în context reuniunile de maghiarizare, încălcările legilor din 1868 privind folosirea limbii materne în şcoli, impunerea cu ostentaţie a studiului limbii maghiare în şcolile confesionale, obstacolele întâmpinate de români în domeniul şcolar, condiţionarea burselor de studiul în universităţile ungureşti, persecutarea tinerilor care îşi fac studiile universitare în centre din apusul Europei şi, în final, ca o „culme a celui mai turbat şovinism” este impunerea legii grădiniţelor de copii, care urmărea maghiarizarea tinerelor vlăstare ale naţiunii încă de la vârsta de trei ani. În încheierea Memoriului, autorii, adresându-se tinerimii universitare din Europa, caută să sublinieze faptul că naţiunea română reprezintă un element de ordine şi cultură în această parte a continentului şi în consecinţă, Occidentul nu poate rămâne indiferent faţă de atentatele la existenţa ei: „De aceea nu cerem să fim crezuţi, ci adresându-ne tinerimei inteligente şi culte a Europei şi tuturor acelora pe care progresul şi pacea omenirei îi preocupă, le zicem cu tot dinadinsul: Îndreptaţi-vă privirile spre Orient, daţi-vă silinţa de a vă încredinţa voi înşi-vă prin ai voştri oameni de încredere despre cele ce se petrec în Regatul Ungariei şi stăruiţi prin grai viu şi în scris, ca adevărul să iasă la iveală”».

(va urma)