În plan global există mai mult de 3.000 de specii de ţânţari, fiecare având particularităţile sale, respectiv sunt specii care nu consumă sânge deloc, alţii nu preferă sânge uman, unele specii preferă să se hrănească seara, iar altele ziua.

Având sânge rece, ţânţarilor în general le este greu să trăiască la temperaturi scăzute, doar dacă iarna este blândă când unele femele reuşesc să o petreacă fără probleme, însă activitatea cea mai intensă o desfăşoară în perioada călduroasă a anului. 

Un ţânţar cântăreşte în medie 2,5 mili­grame, lungimea corpului este între 3, 5 – 5 mm, corpul are o constituţie fragilă de culoare gri maronie, în torace sunt inserate trei perechi de picioare subţiri, acoperite de peri fini, o pereche de aripi înguste şi lungi, precum şi o pereche de aripi posterioare, mai reduse ca dimensiune, care servesc la stabilizarea acestuia.

Masculii prezintă nişte antene lungi, acoperite de peri aspri, trompa lor nu este făcută pentru a înţepa, iar femelele au antene mai scurte şi o trompă folosită la înţepat.

Femela ţânţar, după ce se hrăneşte cu sânge depune 150 -300 de ouă înfăşurate într-un înveliş special, lipicios, pe suprafaţa apei cu predilecţie apă stătătoare, băltoace, mocirle, iazuri sau jgheaburile acoperişurilor,.

Intregul ciclu evolutiv, cu durată de 2 – 3 săptămâni, de la faza embrionară, faza larvară până la pupă se desfăşoară exclusiv în apă, ţânţarii adulţi eclozează la suprafaţa apei şi încep imediat să zboare. În condiţii favorabile această specie tinde către o înmulţire în masă, populaţia lor cuprinzând un număr deosebit de mare de indivizi.

Femelele se hrănesc cu sânge odată la 2 -3 zile, înţepăturile lor având efecte neplăcute, prin apariţia in zona de contact de eriteme, pustii roşii şi urticarie.

Intensitatea înţepăturilor la om depind de genele fiecăruia, de faptul că îmbrăcămintea mai închisă la culoare, temperatura corpului şi mişcarea sunt lucruri care atrag ţânţarii,

De asemenea există o mulţime de compuşi emanaţi de corpul uman, din care unii au capacitatea de a respinge ţânţarii, alţii atră­gându-i, în funcţie de secreţiile şi mirosul fiecărei persoane în parte, ţânţarii având preferinţe diferite, de la specie la specie.

Ţânţarii nu provoacă pagube alimentelor sau materialelor, sunt supărători datorită zgo­motului pe care îl fac în timpul zborului, însă se regăsesc în categoria agenţilor dăunători pentru igienă şi agenţi importanţi în transmiterea unor boli, unele extrem de grave.

În general, înţepăturile de ţânţar nu pun sănătatea în pericol, însă sunt extrem de deranjante, în unele cazuri se poate ajunge la situaţii delicate prin provocarea de alergii prin iritarea zonei înţepate care provoacă dureri.

Cu toate acestea, ţânţarii sunt responsabili pentru un număr însemnat de decese înre­gistrate anual în întreaga lume, datorită bolilor răspândite de ei, cu predilecţie în zona tropicală, cum este malaria, encefalita sau febra galbenă şi virusul West Nile (pe care îl iau de la păsări şi îl transmit oamenilor, scăzând dramatic eficienţa sistemului imunitar).

Există însă pericolul datorită încălzirii globale a climei, ca speciile care  transmit aceste boli să se răspândească tot mai mult din zona tropicală spre nord.

La animale anumite specii de ţânţari sunt vectori pentru transmiterea, la rumegătoare, a Bolii limbii albastre, sau a Dermatozei nodu­lare contagioase, la câine Dirofilarioza, dar şi alte boli care produc morbiditate şi mortalitate ridicată la animale, precum şi însemnate pierderi economice.

Pentru limitarea acţiunii nocive a acestor insecte asupra stării de sănătate a populaţiei umane şi animale, se impun aplicarea unor măsuri de prevenire şi combatere de ordin general şi specifice prin care să se limiteze posibilitatea de dezvoltare şi răspândire a ţânţarilor, precum şi lichidarea lor în zonele în care habitează.

Recomandările în acest context se referă la:

– Identificarea zonelor favorabile dezvoltării şi înmulţirii speciilor de ţânţari

– Responsabilitatea autorităţilor locale şi a unităţilor specializate privind efectuarea lucrărilor de amenajare şi întreţinere a râurilor, a lacurilor şi a zonelor limitrofe acestora pentru a împiedica băltirea apelor.

– Efectuarea lucrărilor de defrişare a resturilor vegetale excesive din parcuri, zone de agre­ment cu luciu de apă, grădinile din spaţiile  intravilane, de pe suprafeţele de pajişti naturale, etc.

– Solicitarea de către autorităţile locale impli­cate, sau de către populaţia interesată,  pentru efectuarea dezinsecţiilor în zone şi spaţii unde prezenţa ţânţarilor este evidentă, prin unităţi cu activitate în domeniu, dar şi pentru asigu­rarea asistenţei de specialitate prin ingineri agronomi, medici umani, medicii veterinari,

– Respectarea procedurilor de dezinsecţie prin: folosirea de substanţe omologate din grupele de toxicitate II şi IV, care nu sunt dăună­toare omului şi animalelor şi care sunt verificate ca eficienţă; efectuarea dezinsecţiei în două etape, în prima etapă se urmăreşte extermi­narea insectelor vii, urmărind ca la 18 – 21 de zile să fie exterminate ouăle şi larvele de insecte.

– Colaborarea cu medicii veterinari pentru efectuarea acţiunilor sanitare veterinare, în special a tratamentelor antipartazitare şi a dezinfecţiilor, dezinsecţiilor şi a deratizărilor, în situaţiile în care aceste acţiuni se impun.

– Protejarea spaţiilor prin plase de protecţie şi după caz folosirea unor aparate care emit ultrasunete pentru alungarea ţânţarilor.

– Populaţia să se protejeze purtând îmbrăcăminte adecvată, să evite zonele cu băltiri, împădurite sau cu vegetaţie înaltă în special în perioada caldă a anului.

– Colaborarea permanentă cu alte autorităţi judeţene responsabile, prin informări recipro­ce şi acţiuni comune pentru realizarea măsu­rilor de prevenire şi combatere a dăunătorilor.

– În situaţii deosebite de infestaţie masivă, de înţepături cu reacţii locale evidente, în special în zona globului ocular, în stări alergice, se recomandă apelarea la medici pentru intervenţii de specialitate.

Dr. Penţea Ioan Viorel – Secretar al Colegiului Medicilor Veterinari Filiala Sibiu