In memoriam, Mihai Eminescu – 143 de ani de la moartea poetului (3)

Budapesta, 15 mai 1895

La acea dată calendaristică, un tânăr ardelean de naţionalitate română îşi încheia studiile la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din capitala Ungariei, susţinând teza de doctorat (potrivit uzanţelor ungureşti de atunci şi de acum), cu o lucrare redactată exclusiv în limba maghiară. O intitulase îndrăzneţ şi curajos, pentru acele timpuri şi locuri: „Eminescu, viaţa şi opera”. Autorul ei, adică acel tânăr student român din capitala Ungariei, purta numele de Elie (Ilie) Cristea. Nimeni altul decât viitorul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, cu numele care îl va consacra în istorie, acela de Miron Cristea. Lapidar, vom spune că în respectivul prim-studiu biografic dedicat vieţii şi operei lui Eminescu, autorul ne dezvăluie, deosebit de argumentat, originalitatea încântătoare a limbajului poetic eminescian, remarcând că poetul foloseşte ca noutate gramaticală absolută forma gerunziului. O altă subliniere extrem de adevărată este şi cea privitoare la strădania reuşită a poetului de a crea expresii noi, surprinzător de frumoase şi de potrivite în vers, Eminescu evitând cu grijă expresiile inestetice, simpliste şi reci, inclusiv cele abstracte, apelând la epitete, comparaţii şi descrieri. Ca urmare, la Eminescu „Pădurea suspină”, „Ecoul râde de blândele plângeri ale junilor amanţi”, „Râul sfânt ne povesteşte cu ale undelor lui guri de-a izvorului său taină, despre vremi apuse…”. Remarcabile, dar şi pertinente, sunt şi constatările făcute de tânărul filolog asupra poeziei eminesiene! Mai ales că nu trecuseră nici şase ani de la moartea acestuia, iar scrieri de acest gen lipseau cu desăvârşire în literatura română. In finalul studiului biografic, autorul vine şi constată un alt mare adevăr, privitor la scrierea aproape muzical-vorbită a poeziei lui Eminescu. Dovadă că în efortul său de a împrospăta limba română literară, din acea vreme, Mihai Eminescu apelează şi la unele cuvinte desprinse dintre filele îngălbenite ale vechilor hrisoave rămase de la cronicarii moldoveni, munteni şi ardeleni!

O succintă prezentare a autorului acelei teze de doctorat:

Se naşte, de la Reghin mai în sus, pe valea superioară a Mureşului, în satul Stânceni, din vecinătatea Topliţei Române (actualul judeţ Harghita), în data de 18 (20) iulie 1868 şi se stinge din viaţă la Cannes-Franţa, la 6 martie 1939. Frecventează Gimnaziul Săsesc din Bistriţa, iar în continuare pe cel grăniceresc din Năsăud. Urmează cursurile Institutului Teologic din Sibiu (actualmente Facultatea de Teologie „Sf. Ierarh Andrei Şaguna” a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu), după care profesează ca învăţător-director al Şcolii Confesionale române din Orăştie, iar între anii 1891-1895 este student la Budapesta. Încheind studiile universitare revine la Mitropolia Ortodoxă din Sibiu, instituţie care îl trimisese la studii în străinătate, cu o bursă oferită de Fundaţia „Emanuil Gojdu”. Aici va îndeplini mai multe funcţii, devenind nu numai un apreciat colaborator al revistei „Telegraful Român”, dar şi un adevărat „diriginte de şantier” al viitoarei Catedrale Mitropolitane, pentru ca în 1905, anul sfinţirii acesteia, să îndeplinească şi funcţia de preşedinte al Despărţământului Sibiu al Asociaţiunii Transilvane ASTRA. Devine Episcop de Caransebeş, iar după Unirea de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, ocupă scaunul, rămas vacant, de mitropolit primat al Bisericii din România, funcţie întregită de titlul de membru de onoare al Academiei Române, contribuind din plin la unificarea bisericii românilor ortodocşi, în baza prevederilor statutului şagunian. La 1 noiembrie 1925 este „uns”patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, calitate în care se implică şi în edificarea construcţiei a două biserici româneşti: cea din Ierusalim şi cea din ţinuturile Iordanului, inclusiv în înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române din SUA şi Canada.

Nelu Vulcan-Agnițeanul