”Doina” eminesciană a împlinit ”vârsta” de 140 de ani

Din mărturisirile, mai puțin cunoscute, ale cărturarului moldovean Iacob Negruzzi (1842-1932), referitoare la poezia ”Doina” a lui Mihai Eminescu: ”La 5 iunie 1883 se făcea la Iași, cu mare pompă, inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare. Profitând de împrejurarea că erau prezenți numeroși membri ai Societății Literare, printre care și Eminescu, Junimea ținea o întrunire. În acea seară Eminescu ne citi cunoscuta sa ”Doină”. Efectul acestor versuri pesimiste: un torent de aplauze izbucni la sfârșitul citirii. Această citire a fost cea de pe urmă a lui Eminescu la Junimea, un cântec de lebădă al poetului”. Altfel spus, era un strigăt de durere pentru soarta neamului său, după pierderea Bucovinei prin nedreptul Tratat de Pace de la Berlin. Monumentul ecvestru al lui Ștefan cel Mare, din fața Palatului Domnesc, astăzi Palatul Culturii din Iași, este opera sculptorului francez Emanuel Fremiet (cel care realizase și statuia lui Mihai Viteazul, inaugurată în 1876 în fața clădirii Universității din București). Însă cel care a avut curajul, aproape nebunesc, de a solicita reincluderea ”Doinei” în circuitul public a fost poetul Adrian Păunescu (1943-2005). El a mers, la 25 august 1968, la Nicolae Ceaușescu, președintele României, spre aprobare. De teama de a nu-i incita și mai mult pe sovietici, aprobarea solicitată va veni mult mai târziu. Respectiv: după 14 ani, în concertul public al Cenaclului ”Flacăra”, din 13 noiembrie 1984. Reproduc versurile originale ale ”Doinei” lui Eminescu, folosind actualul scris gramatical al limbii române: ”De la Nistru pân’ la Tisa/Tot românul plânsu-mi-sa,/Că nu mai poate străbate/De-atâta străinătate./Din Hotin și pân’ la mare/Vin muscalii de-a călare,/De la mare la Hotin/Mereu calea ne-o ațin;/Din Boian la Vatra-Dornii/A umplut omida cornii/Și străinul te tot paște/De nu te mai poți cunoaște./Sus la munte, jos pe vale/Și-au făcut dușmanii cale,/Din Sătmar pân la Săcele/Numai vaduri ca acelea -/Vai de biet român săracul/Îndărăt tot dă ca racul,/Nici îi merge, nici se-ndeamnă,/Nici îi este toamna toamnă,/Nici e vara vara lui./De la Turnu-n Dorohoi/Curg dușmanii în puhoi/Și s-așează pe la noi./Și cum vin cu drum de fier/Toate cântecele pier,/Zboară păsările toate/De neagra străinătate;/Numai umbra spinului/La ușa creștinului -/Își dezbracă țara sânul,/Codrul-frate cu românul-/De secure se tot pleacă/Și izvoarele îi seacă-/Sărac în țară săracă!/Cine-au îndrăgit străinii,/Mânca-i-ar inima câinii,/Mânca-i-ar casa pustia,/Și neamul nemernicia!/Ștefane, Măria ta,/Tu la Putna nu mai sta/Las’ arhimandritului/Toată grija Schitului,/Lasă grija sfinților/În seama părinților,/Clopotele să le tragă/Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,/Doar s-a-ndura Dumnezeu/Ca să-ți mântuie neamul tău!/Tu te-nalță din mormânt,/Să te-aud din corn sunând/Și Moldova adunând./De-i suna din corn o dată,/Ai s-aduni Moldova toată,/De-i sun de două ori,/Îți vin codrii-n ajutor,/De-i suna a treia oară/Toți dușmanii or să piară/Din hotară în hotară-/Îndrăgi-i-ar ciorile și spânzurătorile!”

Nelu Vulcan-Agnițeanul