2023 Dosarele patrimoniului (CXXXIII): Influenţe de civilizaţie rurală! – întemeietorii adevăraţi de sate? – originea poporului român! – distrugerea autonomiei satelor?

În 1933, Otto F. Stein îşi prezenta – la Bucureşti – lucrarea de doctorat în filozofie şi litere: „Influenţe de civili­zaţie rurală în Ţinutul Sibiului”, explicând teoria caselor cu arhitectură săsească, «(…)Satul săsesc în care astăzi casele stau unele lângă altele, în foarte multe locuri şi cu porţi boltite, fiecare casă însăşi e o cetate semeaţă, iar toate casele strângându-se în jurul bisericii-castel – care forma cetatea principală şi ultimul refu­giu în timp de pericol – e unic în felul lui. Impresia ce o face un ast­fel de sat unui spectator nu o poate uita niciodată. Exercită totdeauna o influenţă mare aşa încât toţi vecinii, Românii în cazul nostru, chiar în satele curat româneşti (Răşinari, Orlat, Săcel, Sălişte) au zidit casele lor după modelul săsesc, strâns lipite unele de altele. Un astfel de sat arată mai mult decât un sat risipit în acelaşi mediu geografic, încât Jekelius exclamă entuziasmat că Saşii erau în Ardeal întemeietorii adevăraţi de sate». În sudul Transilvaniei, pe urmele domnitorului Mihai Viteazul, toţi vizita­torii pot admira linia stradală a vechilor sate săseşti. O legendă locală susţine că domnitorul a poposit o noapte (în 1599) în localitatea Cristian (pe str. X, nr. 48, casa fiind demolată ulterior), comunitatea locală asistând la spân­zurarea preotului Mathias Heintzius (preot din 1587), chiar în sacristia impunătoarei biserici fortificate!

Otto Stein a prezentat pe scurt şi o „Privire istorică şi relaţiunile de aşezare ale Românilor”, din care reproducem selectiv: «Originea poporului român este un fapt cert. Românii sunt descendenţii colonilor împăratului Traian pe care în anul 107 d.Hr., după învingerea totală a Daciei i-a instalat în această provincie. Amestecaţi cu resturile populaţiei dace, colonii aceştia formează baza etnică originară a poporului român. Că pe acest fond daco-latin s’au depus în cursul secolelor, aluviuni etnice diferite şi mai cu seamă de origine slavă nu există nici un dubiu. Dar elementul latin pătrunde şi asimilează toate aceste aluviuni, imprimându-le caracterul lui special. Din anul 107 poporul român posedă teritoriul pe care îl locueşte astăzi. (…) Savanţii români, ca şi istoricii de rasă latină fixează continuitatea Românilor în Transilvania cu o lungă serie de fapte sigure şi cu argumente de o deducţie ireproşabilă. Maghiarii infiltrându-se încet în Ardeal şi reuşind a se instala ca posesori în anumite părţi ale acestei provincii au găsit o populaţie română. Românii, ca moştenitorii Slavilor, în a căror detriment s’a făcut instalaţia aceasta, au fost necesari cu organizaţia lor politică, care este rezultatul unei civili­zaţii economice, pentru organizarea statului ungar. Hoardelor ungare, venind în Panonia la finele secolului al IX-lea, având ca ocupaţie primordială vână­toarea şi pescăritul, cu o civilizaţie foar­te deosebită de aceea a occidentului, şi fără nici o urmă de cultură, le-a trebuit o asimilare lungă din partea Slavilor din Panonia, a Românilor din Transilvania, pe urmă o influenţă germanică, care le-a adus chiar ele­mente ale civilizaţiei romane şi în sfârşit eforturi mari din partea catolicismului ca să-şi însuşească o civilizaţie occidentală. Instalaţia Ungurilor cu forme politice permanente a fost deci imposibilă fără participarea elementului indigen din Transilvania, a Românilor. Şi o cercetare amănunţită a documen­telor existente, cari au fost salvate din teribila invazie a Tătarilor din mijlocul secolului al XIII-lea, a acelor câtorva zeci de documente conservate în mod întâmplător, ne dovedeşte existenţa Românilor în aceste ţinuturi. (…) E natural că şi emigraţiunile rurale germane, provenind din suprapopulaţia occidentului, şi efectuate încet fără a atrage atenţia cronicarilor, fără a lăsa dovezi scrise, sprijinite şi de biserica transilvăneană din Alba Iulia, şi-au găsit sfârşitul lor în mijlocul populaţiei române indigene din Transilvania. Aceşti germani veniţi de multe-ori fără nici o invitaţie specială din partea regelui, dar primiţi bucuros din cauze de ordin fiscal, sau atraşi din cauza profesiunii lor utile la începutul lucrărilor în minele de sare şi de argint la Satu Mare, la Dej şi la Rodna, sau chemaţi pe pământurile mănăstirilor (Cârţa), s’au aşezat în imediata apro­piere a satelor româneşti. (…) Cuvân­tul acela de „desertum” al regelui Bela III n’are decât sensul unui teritoriu puţin populat şi nici decum gol. Primele aşezări săseşti mai dovedesc aceasta şi prin organizaţia lor primitivă şi chiar prin cea complexă cari au fost împrumutate dela Români. E organizaţia comunelor rurale cari au fost administrate prin „gerebs” (Gräfen, comites), şi împărţirea „na­ţiu­nei” săseşti în „Stühle” (scaune, sedes) în număr de şapte. Nimic în lumea germanică nu ne arată existenţa acestor „gerebs” şi această diviziune a comunităţii naţionale. Din contră, satele româneşti şi grupurile acestor sate s’au găsit sub autoritatea de juzi sau cnezi şi „scaunul” aparţinea acestui „jude” aşa încât aceste „sedes” sunt echiva­lente cu „judicatus”. Chiar şi principatele româneşti au fost create prin reuniunea diferitelor „judicatus” (judeţe) într’un voivodat cu drepturi mai largi. Aşa dar şi la colonizarea Saşilor nu ne putem închipui lipsa populaţiei indigene române. Această populaţie cu tradiţie rurală, a format elementul fundamental în Transilvania. Saşii după preface­rea unui mare număr din comunele lor rurale în urbane prin forţa circumstanţelor, au format elemen­tul urban, pe când Ungurii învingători au rămas nobilii acestei provincii. (…) Invazia tătară a contribuit să crească importanţa elementului român, chiar şi din punct de vedere militar pentru apărarea ţării, dar şi fiindcă Românii au putut popula pământurile devastate şi golite. În anul 1291 egalitatea constituţională a Românilor cu celelalte elemente străine din Transilvania e definitiv admisă; şefii români iau parte la adunările provinciei lângă saşii, săcuii şi nobilii unguri. Românii locuitori ai vechei „silva Blacorum” erau deci liberi şi se bucurau fără îndoială de drepturi cari le puneau pe aceeaşi treaptă cu stăpânii lor de mai târziu. Satele au fost conduse de preoţi şi de cneaz şi sândie, care era substitutul judelui. Au mai fost vornicii şi pristavii pentru îndeplinirea sentinţelor, şi în sfîrşit un sfat compus din bătrâni şi juraţi. Pentru paza plaiurilor au existat plăieşii cu vătavii (căpeteniile) lor. În secolul al XV-lea desele năvăliri ale Turcilor, şi ameninţarea graniţelor din partea voivozilor români, au fost cauza, că regii ungari incorporau pământurile libere regeşti la cele 7 judeţe.

Punctul de plecare era distrugerea autonomiei satelor româneşti. Era un timp plin de frământări, cetăţile se întreceau cu nobilii în tentative de expansiune şi cotropire cu atât mai mult cu cât controlul autorităţilor superioare a fost foarte vag. Din rândurile nobililor români mulţi cneji, devenind catolici, apucaseră a trece la Unguri. Atunci când Ungaria veche a fost sfărâ­mată la Mohacs (1526), ţărănimea din Ardeal devine iobagă, cei mai mulţi iobagi fiind români. Libertăţile sătenilor au fost mărginite, aceştia fiind întrebuinţaţi la diferite munci agricole. Dar şi ţăranii saşi au avut de suferit sub această exploatare dură a unor organe conducătoare, aşa încât şi ei, cu toate că au fost harnici şi chivernisitori s’au scufundat, după ce se ridicaseră în urma împrejurărilor prielnice, în mizerie şi datorii grele. (…) Românii din Ţinutul Sibiului n’au fost în număr considerabil; acest lucru reiese din prima lor menţionare numerică din anii 1503-1510. În această menţionare care s’a făcut din punct de vedere fiscal, şi deci foarte probabil că a fost incompletă, se arată că în ţinutul întreg administrat de Saşi au existat pe lângă 13456 gospodării săseşti numai 329 gospodării româneşti. Din acest număr al gospo­dăriilor româneşti, 210 gospodării au existat în comunele Gurarâului, Bun­gard, Poplaca, Mohu, Răşinari, Să­cădate, Veştem şi Sadu, toate în ţinu­tul Sibiului. Pe lângă aceste gospodării se mai menţionează în afară de 448 păstori români, 3 popi şi 5 cneji, deci
8 gospodării în plus. (…) Comu­nele Bungard, Mohu, Săcădate şi Avrig, toate în Ţinutul Sibiului, au fost odi­nioară comune săseşti, în cari în urma năvălirilor turceşti a pierit popu­laţia săsească, exceptând Avri­gul. Bungard a pierdut popu­laţia săseas­că deja înaintea anului 1380, însă în anul 1524 s’au aşezat iarăşi Saşii în această comună cari, au fost înlocuiţi de Români în mod definitiv în anul 1628. Ultimul preot evanghelic a fost scos la pensie în anul 1903 în care an s’au vândut şcoala şi casa preo­­ţească împreună cu toate posesiunile ei. Comunele Mohu şi Veştem au pierdut populaţia lor săsească probabil înaintea anului 1380, fiindcă în acest an nu figurează pe lista membrilor adunării „Scaunului Sibian”».

(va urma)