Onisifor Ghibu (31 mai 1883 – 31 octombrie 1972) şi familia sa. 140 de ani de la naştere

În galeria marilor bărbaţi care au marcat cu personalitatea lor  învăţământul şi gândirea pedagogică românească, un loc distinct îl ocupă ONISIFOR GHIBU, de la a cărui naştere se împlinesc 140 de ani. Se cuvine să-l evocăm pe marele om de cultură, pe pasionatul luptător pentru idealurile de unitate şi demnitate naţională, pe pedagogul  neamului românesc. A publicat peste 100 de lucrări în volume şi peste 1500 de studii şi articole privind istoria Transilvaniei, istoria învăţământului şi culturii, a fondat ziare: ”Ardealul”, ”România Nouă”, ”Şcoala Moldovenească”, ”Anuarul Pedagogic”. A devenit Membru Corespondent al Academiei Române în 1919.
Amintim principalele etape de viaţă.
Onisifor Ghibu s-a născut la 31 mai 1883, în Sălişte – Sibiu, fiind unul din cei 
şapte copii ai unei familii de cojocari. A urmat Şcoala primară în Sălişte, Liceul maghiar din Sibiu (azi, ”Gheorghe Lazăr”), Seminarul Teologic – Pedagogic din Sibiu (1902-1905).  A urmat cursuri de istorie şi filosofie  la Bucureşti şi la Budapesta. Cu o bursă, obţinută cu sprijinul  savantului Nicolae Iorga, şi-a continuat studiile în Germania, la Jena, pe vremea aceea era centrul european al pedagogiei, şi a urmat cursurile lui Wilhelm Rein, strălucit discipol al lui Friedrich Herbart, reprezentant de  seamă al pedagogiei clasice. Aici şi-a susţinut teza de doctorat şi a devenit doctor în pedagogie.
Întors în ţară, a îndeplinit funcţii publice pentru organizarea şi îndrumarea învăţământului. În cadrul ASTREI a desfăşurat o bogată activitate ca secretar, din 1912, şi apoi ca preşedinte al Secţiunii Şcolare, în perioada 1922-1950. În toamna anului 1916, după ocuparea Bucureştiului de către germani, familia Ghibu s-a refugiat la Iaşi  şi,  în perioada 1917-1918, s-a aflat în Basarabia, la Chişinău, unde s-a implicat în mişcarea Unirii Basarabiei cu România, a înfiinţat reviste româneşti, şcoli cu limba de predare română, a publicat articole incendiare pro-unioniste. Se va întoarce în Basarabia şi, alături de intelectuali importanţi, a înfiinţat, în 1926-1927, ASTRA BASARABEANĂ.    
Ca membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, a condus delegaţia de intelectuali pentru  preluarea Universităţii maghiare şi înfiinţarea, în Cluj, a Universităţii ”Dacia Superioară”, în 1919, ce va purta, din 1927, numele ” Regele Ferdinand”, prima universitate românească din Ardeal. Prestigiul universităţii româneşti din Cluj a fost imprimat de elita profesorală universitară, chemată să pună temeliile învăţământului superior românesc. A fost reprezentată de iluştri oameni de ştiinţă şi cultură din România întregită: Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Sextil Puşcariu, Dimitrie Gusti, Gheorghe Ţiţeica, Emil Racoviţă, Gheorghe Marinescu, Gheorghe Vâlsan, Iuliu Moldovan, Iuliu Haţieganu, Florian Ştefănescu Goangă, Ioan Lupaş, Ştefan Bezdechi, Onisifor Ghibu ş.a. În Aula Universităţii clujene s-a rostit prima lecţie românească ”Datoria vieţii noastre”, de către istoricul Vasile Pârvan. S-a ţinut primul curs de pedagogie în limba română, ”Prolegomena la o pedagogie românească”, de către Onisifor Ghibu. Primul rector a fost savantul filolog Sextil Puşcariu.
Pedagogul şi patriotul  Onisifor Ghibu a avut şi alte iniţiative pentru dezvoltarea învăţământului românesc. A propus crearea ”Constituantei Filosofice – Pedagogice”  în scopul stabilirii fundamentelor filosofice ale pedagogiei.  A propus şi a funcţionat ”Consiliul Literaturii Didactice”, pe lângă Ministerul Instrucţiunii Publice, pentru a încuraja realizarea manualelor şcolare de calitate. A creat ”Muzeul Pedagogic ” ca centru  naţional de instruire şi educaţie.  A proiectat doar un ”Institut de Pedagogie şi Educaţie a Naţiunii”. La Sibiu a creat şi a condus ”Seminarul Pedagogic” (la Liceul ”Gheorghe Lazăr” de astăzi), i-a dat numele înaintaşului său Gheorghe Lazăr, în scopul formării şi perfecţionării personalului didactic.
După 1945, odată cu in-
staurarea regimului comunist, Onisifor Ghibu a fost epurat din Universitatea clujeană pe care o înfiinţase, în 1919, acuzat de activitate naţionalistă şi antisovietică, a fost închis în lagărul de la Caracal pentru 222 de zile. A scris un jurnal cu amintiri şi impresii din această experienţă. În 1956 a fost închis din nou şi condamnat la 2 ani de închisoare corecţională. A fost eliberat în 1958, la intervenţia dr. Petru Groza. A trăit izolat în Sibiu până în 31 octombrie 1972, când s-a stins din viaţă.       
Literatura pedagogică românească s-a îmbogăţit, prin Onisifor Ghibu, cu numeroase studii şi articole, unele rămase în  manuscris,  cu cărţi. ”Din istoria literaturii didactice româneşti”, 1916, oferă  o analiză istorică minuţioasă a bucoavnelor, abecedarelor şi altor manuale şcolare, foarte apreciate au fost manualele realizate de Zaharia Boiu, al cărui Abecedar din 1861,  a avut 15 ediţii. Lucrări la fel de importante sunt şi ”Prolegomena la o educaţie românească”, 1941, ”Puncte cardinale pentru o concepţie românească  a educaţiei”, 1944. În concepţia sa, şcoala  trebuie să fie ”o adevărată pepinieră de cultură românească, o şcoală ”concentrativă” şi nu enciclopedică, să trezească simţul pentru limba vie, pentru tradiţiile poporului, pentru istoria şi cultura lui”.  Educaţia trebuie să se facă ”de dragul şi în interesul neamului, în spiritul marilor tradiţii pe care le-au lăsat înaintaşii şi în spiritul marilor idealuri pe care ni le impune destinul nostru istoric încadrat în marile idealuri universale”.
Onisifor Ghibu s-a considerat un pedagog de baricade şi ne-a transmis profesiunea sa de credinţă: ”Am năzuit în permanenţă să fiu un educator al vremii mele  şi al poporului meu, îmbrăţişându-i cu ardoare toate acele probleme care îmi păreau că sunt hotărâtoare pentru a face din ea o naţiune sănătoasă,  harnică, luminată, vrednică şi fericită… Idealul meu de pedagog   a fost acela de pedagog al naţiunii, în sensul că pedagogul este un glas al naţiunii cu tot ce o constituie. El trebuie să fie identificat cu întreaga fiinţă a ei şi cu întreaga misiune a ei în această lume, lucrând cu toate puterile sale pentru punerea în valoare a tuturor potenţelor ei”.
FAMILIA GHIBU are în nucleul ei, alături de seniorul Onisifor Ghibu, pe soţia sa, Veturia şi copiii:  Octavian, Ileana, Onisifor jr. , Mihai.
VETURIA GHIBU  (1889-1959), născută Nicolau, a rămas în memoria contemporanilor săi ca o artistă cu har, cu succese deosebite pe scene româneşti  şi străine, ca animatoare culturală şi implicată în acte filantropice şi caritabile. A început să studieze pianul la 10 ani, a studiat muzica cu compozitorul Dumitru Chiriac. A urmat Conservatorul şi a făcut studii în Germania, la Göttingen, Erfurt, Eisenach, Jena, în domenii diferite: pedagogie, filosofie, educaţie fizică, pictură, pian, canto.
Revenită în ţară, a activat ca profesoară de educaţie fizică la Şcoala Centrală din Bucureşti. În 1911 s-a căsătorit cu Onisifor Ghibu şi s-a mutat la Sibiu. Cei doi au fost naşii de cununie ai cuplului Octavian Goga şi Hortensia Cosma, fiica Mariei şi a lui Partenie Cosma. La Sibiu, Veturia Ghibu a intrat  în lumea muzicală sibiană, reprezentată de Tiberiu Brediceanu, Gheorghe Dima, Zeno Vancea, Ana Voileanu ş.a. şi s-a remarcat ca interpretă de lieduri. A susţinut concerte în Sibiu, Cluj, Oradea, Timişoara, Arad, Bucureşti. Împreună cu George Enescu a susţinut concerte la Ateneul Român, la Palatul Regal, în Franţa – la Lyon şi la Radio Paris. A susţinut concerte şi în Germania – la Weimar şi Eisenach. Acompaniată de Cella Delavrancea (1887-1991), fiica cea mare a scriitorului Barbu Ştefănescu Delavrancea, a încântat publicul pretutindeni cu prezenţa şi vocea ei. Din cauza unor afecţiuni cardiace, Veturia Ghibu a renunţat la cariera artistică.
Înainte de a se retrage din viaţa artistică, Veturia Ghibu a susţinut concerte de binefacere în cadrul Reuniunii Române de Muzică din Sibiu şi s-a implicat în activităţile filantropice şi caritabile  organizate de Reuniunea Femeilor Române din Sibiu şi ale ASTREI. S-a stins din viaţă  la Sibiu, 2 octombrie 1959.
Din căsătoria Onisifor Ghibu – Veturia Ghibu au rezultat patru copii: OCTAVIAN (1912-1996), ILEANA / NANA (1914-1997), ONISIFOR jr. (1916-1947), MIHAI (1919 – 2012). Am avut privilegiul ca, în 1983, cu ocazia sărbătoririi centenarului naşterii lui Onisifor Ghibu, sub egida UNESCO, ce a avut loc în Aula Institutului de Învăţământ Superior din Sibiu, după sesiunea de comunicări ştiinţifice, să cunosc familia Ghibu ce a onorat cu participarea evenimentul – Octavian şi Mihai Ghibu, Ileana, căsătorită cu dr. Crişan Mircioiu (1913-2009), chirurg renumit ce, după 1990, a activat  şi în cadrul ASTREI. Mihai Ghibu a fost cel ce s-a străduit şi a reuşit să impulsioneze publicarea unor lucrări ale tatălui său, să reactiveze interesul oamenilor de cultură pentru ideile şi mesajele ilustrului său tată. S-au publicat mai multe lucrări, între acestea sunt: ”Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut”, Cluj, 1974. ”Pentru o pedagogie românească”, Bucureşti, 1975. ”Pe baricadele vieţii. Anii mei de învăţătură”, Cluj, 1981. ”Ziar de lagăr Caracal”, Bucureşti, 1991. ”Pe baricadele vieţii. În Basarabia revoluţionară. 1917-1918”, Chişinău, 1972 ş.a.   

prof. univ. dr. Elena MACAVEI