2023-Anul A.C. Popovici (XXI): Gioventù? Un misterioso aspettare! – făcută cu pătrundere şi energie diagnosa răului?- că trebuie să fim … proşti! – nu sîntem români buni, ci răi?

Studenţimea română din Viena, recunoştea – în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea – marile greutăţi ale formării culturale. Nu s-au uitat problemele înfiinţării societăţii „România Jună”, chiar dacă monografia istorică a societăţii nu fusese încă scrisă de publicistul bucovinean Ion Grămadă (a apărut abia la 1912, în Cernăuţi). Reproducem o parte din disensiunile grupărilor din societate: «Motivele ce s’au adus contra noastră, se pot resuma într’aceea că: a) nu sîntem români buni, ci răi, asemenea chiar cum trădătorii de patrie şi de naţiune pot fi români de origine. b) că trebuie să fim sau proşti, sau plătiţi de streini, pentru a susţine principiile ce le susţinem. c) că direcţiunea literară a „Junimei” (şcoala Maiorescu) nu merită de cît ca să scuipe cineva în ea şi Societatea să decidă că scuipă în şcoala lui Maiorescu (ipsissima verba! ale D-lui Ioniţă Bumbac)». În 1886 se împlineau deja trei ani de la stingerea din viaţă a lui Ciprian Porumbescu, fiul preotului ortodox Iraclie Porumbescu, născut Ciprian Golembiowski (Golemb, Galamb = porumbel), în 1853, în localitatea Şipotele Sucevei.

În acest an, la sărbătorirea a 170 de ani de la naşterea sa – când Sibiul a organizat o inedită expoziţie în Piaţa Mare, prin grija M.N. Brukenthal – amintim cititorilor „Tribunei”, că „Imnul Unirii” a fost iniţial imnul „României June” din Viena (pe versuri de A. Bârseanu). Reproducem ultimele strofe: «… Şi’n cartea veciniciei scrie,/ Că ţări şi neamuri vor peri,/ Dar mândra noastră ’mpărăţie/ Etern, etern va înflori./ Învingători, cu verde laur/ Noi fruntea nu ne’mpodobim,/ Nici scumpele grămezi de aur/ Drept răsplătire nu dorim./ Ştiind, că’n viaţa trecătoare/ Eterne fapte-am împlinit,/ Şi chinul morţii’ ngrozitoare/ Bogat, bogat e răsplătit». Ciprian Porumbescu a fost membru activ al „României June”, fiind apreciat în lumea muzicală a vremii: «Renumitul componist Johann Strauss, care n’a cântat nici când valsuri străine, a făcut odată abatere şi a cântat valsul „Camelii” la balul „Rom. Jună” din 1880. Deşi Porumbescu era numai student, faima de componist i se răspândise în toate colţurile pământului românesc (…) În societatea noastră el era poreclit „Mefisto” de cătră camerazii săi, şi timp de doi ani a redactat o publicaţie umoristică, plină de spirit, numită „Pipăruşa”, care face concurenţă publicaţiei mai vechi „Urzicei” (…)».

Articolul „Forme şi fond în cultură” se continuă cu episodul „V. Junimea”, din revista „Familia” nr. 41 din 12/ 21 octombrie 1886, seria de articole fiind redactate şi publicate în perioada în care era student, la 23 de ani. Reproducem articolul: «Junimea. Gioventù? Un misterioso aspettare! Viitorul unui popor se judecă – cu deosebire – după junimea sa, pentru că se zice – şi cu drept acesta – că în junimea unui popor se oglindeşte viitorul său şi se razimă toată nădejdea sa. O filosofie mai adâncă însă zice, că junimea unui popor este o nesigură aşteptare, o aşteptare plină de îndoeli şi temeri, „un misterioso aspettare”. Noi, în vederea junimii după terenul pregătirilor mai înalte, în vederea junimii de diferite graduri academice, chemată a se îngriji azi-mâne de soartea poporului din sânul căruia s’a ridicat – vom cerceta de aproape mediul în care, chipul cum se oglindeşte viitorul ce ne stă înainte. Se înţelege dela sine, că precum pretutindene, astfel şi în cestiunea aceasta facem abstracţiune dela restrînsul număr de escepţiuni. Oamenii serioşi, pătura adevărat inteligentă şi cu sinceră durere şi tragere de inimă pentru soartea neamului nostru, cari cunosc scăderile despre cari vorbirăm, şi cari au chiar ocasiunea a se convinge pe fiecare şi despre aceste regretabile adevăruri, aceea negreşit trebue să-şi caute mângâere, şi mulţi sunt cei ce cred a o fi găsit, în junimea noastră. Dar în realitatea ce se iveşce după ridicarea vălului, după înfăţişarea adevărului mereu tăinuit, este de natură a sdruncina mângâerea ce o au mulţi bărbaţi zeloşi, răzimându-şi speranţele lor în junime.

Dar vălul trebue ridicat şi acesta cu atât mai mult, cu cât avem încrederea neclătinată, că numai după ce vom dovedi că suntem stăpâni pe amorul nostru propriu şi vom voi să recunoaşcem boalele de cari pătimeşte societatea noastră, numai aşa ne vom putea linişti în credinţa, că făcută odată cu pătrundere şi energie diagnosa răului va putea să urmeze tămăduirea lui. Omul format cu frunte senină va asculta chiar greşelile ce le comite pe neştiute şi această din pricină că fiecare greşeală trebuie să aibă şi o causă, iar causa redusă la izvorul ei original – de regulă – absolvă pe individ de învinovăţire, dar presupune îndreptarea sa. Am espus mai sus pregătirile de formă, superficiale şi fără nici un spor ce le face massa copiilor şi tinerilor în decursul învăţământului secundar subt conducerea profesorilor fără vocaţiune şi fără temeinice pregătiri pentru ajungerea realului scop ce-l urmăresce acest învăţământ. Nimic mai natural dară decât să ne trezim cu un grup de oameni tineri cari pleacă la studiile înalte, fără a fi pregătiţi pentru frumoasele dar şi spinoasele carieri pe cari vor să apuce. Libertatea de care se bucură pela universităţi îl farmecă pe tinerul aspirant la graduri academice, dar îl şi strică. Cei mai mulţi aspiranţi la aceste graduri trebue să se convingă pré curând, că din prelegerile de ştiinţe ce se ţin acolo, nu înţeleg mult – ca să nu zicem: nimic – pentru că prelegerile acelor profesori sunt menite pentru tineri cu o judecată desvoltată, coaptă şi independentă. Prelegerile bărbaţilor celebri de pela diferitele universităţi sunt resumatul cercetărilor lor ştiinţifice, espunerea teoriilor lor proprie şi astfel indicarea direcţiunilor pe cari vor avea să stăruească ascultătorii respectivi în posiţiunile lor odată definite. Esamenele, rigurósele etc toate aceste sunt esclusiv numai formalităţi, iar cel ce se ţine numai de aceste formalităţi, cel ce crede că a ajuns la culmea pregătirilor sale – văzându-se mântuit odată de aceste formalităţi – acela pe slabe temelii îşi sprijineşte viitorul. Ei dară, tinerii absolvenţi ai şcolelor medii, cu pregătirile lor ilusorice, în cele mai multe casuri nu înţeleg spiritul şi tendinţa învăţământului înalt, studiază dară pentru esamene, pentru rigurose, cu alte cuvinte pro-forma. Acesta este partea junimii ce „studiază” şi vom arăta mai jos ce condamnabil este a studia esclusiv în vederea esamenelor.

Este însă şi o samă de tineri cari nu „studiază”, ci lipsiţi de conştiinţa datorinţii lor, abusează de libertatea ce li se dă la universităţi şi academii. Vinit de curând din provinţă (n.r. provincie), tinerul candidat se simţeşte fermecat de traiul nou din oraşul în care ar trebui să-şi facă pregătirea şi se simte fermecat în gradul că, prea adese, uită cu desăvârşire scopul vinirii sale. După o petrecere îndelungată, după un trai fără gând şi fără grije, se apropie şi lipsa de a face măcar formele pregătirii, esamenele – şi aceste pe seama – părinţilor – a „bătrânului” – său în scopul unic al câştigării traiului. Se aruncă dară – tinerii de această pânză – pe manualele esamenelor, pe aşa zisele „Bùffelbücher” – său pe şi în espresiune foarte delicată – „boghisare!”. În câteva săptămâni îndesesc şi îndrugă dânşii acum o sumedenie de înţelepciune în mintea lor ne mai esercitată în gândire. Se fac – oarecum – esamenele sub influinţa celor mai variate misterii, apucături şi escamatorii studeţeşti. În urmă se ţine Bachanalul spre a serba – succesa înşelare a comisiunii esaminatoare. Şi acum, din confusiunea de „sciinţă” – strînsă în fuga mare în faţa esamenelor – a mai rămas o pătură suflată de spoială – care însă se cufundă şi ea în Bachanalul de rigoare. După scăparea de această muncă (!) în pregătirea lor urmează recunoaşterea formelor trecute, în chip de diplome, brevete de doctorat, licenţă etc. Prin urmare formalităţile împlinite odată, sigilul lor – diplomele – ridică la o egală treaptă atât pe tinerii cari fără întrerupere au „studiat” în unica vedere a esamenelor cât şi pe cei ce n’au „studiat” decât în fuga mare în faţa esamenelor. Ni se va permite a avea părerea, că atât munca celor dintâiu, cât şi neglijenţa celor din urmă – sunt din potrivă condamnabile. Partea preponderentă a acelor ce-şi fac studiile în acest chip, învaţă gândiri, fără a gândi, învaţă filosofii fără a filosofa. Îşi fac memoriile reservoare pentru ideile şi faptele altora, în loc de a se face ei înşişi activi şi independenţi scrutători de fapte şi idei. Se mulţămesc cu trecerea mechanică a formelor cu câştigarea sterilă a stilurilor – eată causa de ce cele mai multe inteligenţe nu produc nimic sau – cel mult – nu produc ce ar pute produce în urmă pregătirile – reale. Am zis că esamenele deosebite sunt – în realitate – nimic mai mult decât formalităţi, rămânând ca pregătirea adevărat ştiinţifică să ş-o facă fiecare însuş în direcţiunile ce i s’au dat de învăţaţii pe cari i-a ascultat. Dar cine îş întregeşte pregătirea, dacă a scăpat odată de tortura formalităţilor şcolare?» (va urma)