2023-Anul A.C. Popovici (XX): cultivarea continuă a minţii! – tinerii, victimele nepăsării bătrânilor? – izvoarele ce ne dau cel mai mare contingent al … semidoctismului!

Seria de articole „Forme și fond în cultură” a apărut în revista „Familia”, episodul „Catedra și băncile IV”, fiind continuat în   nr. 40 din 5/ 17 octombrie 1886; reproducem selectiv «(…) Rar se face ca un profesor să se ocupe cu rîvnă cu elevii săi, desvoltându-le cu un viu interes şi cu un probat sistem, de principiile, vederile de bine, frumos şi adevăr ce sunt semănate de geniul clasicilor antichităţii, prin nemuritoarele lor monumente literare: sau să introducă cu tact pe elevii săi în tainele frumosului din clasici, să îndemne mereu a-şi face materie de reflesiune adâncă acele adevăruri, iar pe basa acestora – să-i hotărască – a-şi îndrepta ei înşişi mersul gândirilor şi al faptelor lor în viaţă. Dar aceasta nu se face, ci din contră. Toată educaţiunea şi instrucţiunea clasică se reduce la lecţii formale, la propuneri de şablon fără suc, fără măduvă, şi astfel se face, că după un asemenea învăţământ, băeţii după absolvarea gimnasiilor n’au măcar o idee, de este justă reputaţiunea valorii ce o are d.e. Eneida lui Virgil, Odele lui Horaţ, poemele lui Homer etc. Este invederat dar, că au toată dreptatea atât băeţii, cât şi părinţii dacă se tânguesc mereu, că cei dintâi nu trag nici un folos din limbile clasice, ci din contră. (…) Dar fără tainica adâncire în eu-l nostru, după judecarea continuă a adevărurilor ce se găsesc prin autorii buni precum şi în viaţă, fără o continuă, vastă şi aleasă împrietenire cu operele bune, este imposibil un succes hotărîtor în materia de educaţiune. Pe calea aceasta se desvoltă puterea judecării de astfel, că prin o lectură continuă, sistematică, prin desvoltarea puterii observaţiunii, ideile, gândirile încep a se ordona într’un chip logic şi astfel se face că învăţarea începe a se schimba în ghicire, în devinaţiune.

Cu un cuvânt prin cultivarea continuă a minţii ni se dă putinţa a cultiva inima, desvoltând pornirile spre bine, înfrânând şi stăpânind isbucnirile vrăjmaşe demnităţii noastre omeneşti. Dar reala acţiune a celor mai multe gimnasii este prea departe de ajungerea acestui scop. Mulţimea scăderilor de cari suferă gimnasiile noastre este cea mai grozavă baştină a posibilităţii nobilitării moravurilor. După scăderile de cari vorbirăm mai sus, vine altă droaie de defecte şi adusuri cari toate isvoresc din tratarea, din procedura necorespunzătoare a profesorilor de şablon. Cine nu cunoaşte abundenţa variată a tuturor apucăturilor, mişeliilor, batjocurii, persiflării de dos, inventate toate de mintea viuă a tinerilor pe seama profesorilor – nechemaţi. Şi cumcă toate aceste incoveniente zădărnicesc mersul instrucţiunii şi al educaţiunii, cine ar putea tăgădui. Dar mai sunt o mulţime de incoveniente ce fac ilusorică ţinta la care tind şcolile secundare.

Cine n’a auzit de „corepetiţie” de „privat” (sc. Stunde?). Sunt institute medii în cari profesorii – de felul celor amintiţi – poartă un răsboi indirect cu şcolarii din pricina corepetiţiilor. Atâta tribulează şi atâtea apucători folosesc aceşti profesori faţă cu şcolarii lor, până ce aceştia se văd siliţi a se adresa la părinţii lor, să-i dea la orele private, că la din contră le este sigură căderea, pe lângă toate silinţele lor. Acum şi cel mai naiv şcolar trebue să observe numai decât privilegiul vătămător ce-l au – în realitate – băeţii din corepetiţie faţă cu ceilalţi în ce priveşte tratarea profesorului cu ei. Sunt casuri că profesorul dinadins încurcă lecţiunea ca să poată constrînge astfel pe elevi a recurge la corepetiţia profesorului, împreunată – de regulă – cu un honorar mare, câte-odată chiar enorm. Dela sine se înţelege, că în astfel de casuri băeţii – fără corepetiţii – se simţesc mereu străini în faţa profesorului, se descurajează, perd voia de a se îndeletnici cu învăţătura şi e naturală această regresiune când elevii trebue să se convingă dela o vreme, că ei pe lângă toată stăruinţa lor nu pot obţine notele ce le capătă – pe nemeritate colegii lor din corepetiţie. Afară de aceste şi multe alte defecte cari zădărnicesc sporul în educaţiune trebue să amintim ceva şi despre chipul cum obicinuiesc a trata profesorii cu persoana elevilor lor. Pentru a conduce pe băeţi la înţelegerea şi urmarea celor zise şi sfătuite de profesor se recere o autoritate din care să transpire prietenia, binevoinţa, încrederea.

Precum părinţii, aşa şi profesorii, ar trebui să nisuească a face pe băeţi, cu aceştia din credere şi sinceră atragere cătră dânşii să-i stimeze şi asculte învăţăturile lor, iar nu de frica proastă a notelor rele. Dar foarte rar găsim acest raport de reciprocă încredere şi iubire între profesor şi şcolari: foarte a rare-ori se face să găsim un profesor care merită a fi cinstit cu numirea de părintele tinerimii încredinţate îngrijirilor sale: un profesor care şi afară de activitatea sa – pro-forma – să petreacă după putinţă, un moment în mijlocul elevilor săi căutând a sdruncina baştinele străinismului ce esistă el şi dânşii, nisuind a deştepta seriositatea, a trezi în ei interesul adevărat cătră ştiinţe şi cultură, a le dovedi mereu pe deosebite căi binevoinţa sa şi ce e mai mult a-i face ca indirect să se convingă dânşii de bunele sale intenţiuni şi a deştepta  – cu un cuvânt – în chipul acesta acel raport natural şi absolut de lipsă de educaţiune. Din contră. După pregătirea ce a făcut-o profesorul, după activitatea sa silită, elevul se obicinueşce a vede în profesorul său un om străin, rău, care este chemat a-l şicana mereu şi în care el nu poate avea nici o încredere tocmai din pricina referinţelor predate, străine ce le creează profesorul fără vocaţiune între sine şi elevii săi. Să nu ne prindă dară mirarea, că copilul cum a intrat în gimnasiu, aşa a eşit.

Pornirile sălbatice, slăbiciunile fireşci etc. tot aşa izbucnesc din el după „maturitate” ca mai nainte, ba une-ori mai desvoltate. Mintea forţată mereu a învăţa lecţiile de rost – a „bovisa” – obicinuită a fi mereu jertfită semnelor, literelor moarte, rămâne necultivată, iar în casul cel mai favorabil, impistriţată cu vr’o câteva rămăşiţe de cunoştinţe fără nici o legătură, fără nici o valoare reală. Eată izvoarele ce ne dau cel mai mare contingent al proletariatului cu carte, al semidoctismului, de care să apere şi ferească Dzeu pe toată lumea! Omul este flexibil dela natură. La început familia singură, mai târziu împreună cu şcoala este chemată a pune temelii sănătoase, a da direcţii raţionale desvoltării sale intelectuale, morale, dar mai înnainte de toate fizice. Familiarisarea cu operele autorilor buni, observaţiunea continuă în viaţa omenească, judecata desvoltată prin meditaţiuni, gândiri mai ridicate, liniştite şi pătrunzătoare, astfel apoi prin asimilarea şi utilisarea adevărurilor întîmpinate în roadele înţelepciunii omeneşti, precum şi în viaţa practică, este cu putinţă ca omul să se desfacă sau să stâmpere mereu izbucnirile rele, patimile stricătoare, scăderile potrivnice demnităţii omeneşti, potrivnice notei sale caracteristice dintre vertebrate, raţiunii sale. Ei dar, după cum am espus pe rând, viaţa familiară nedesvoltată la noi, scopul neajuns în căsătorie: educaţiunea, apoi esistinţa şcoalelor – cu deosebire secundare – numai pro-forma şi aşa fără a-şi ajunge scopul, fără a pute forma pe tiner cum ar trebui el format ca să poată devini un membru folositor societăţii omeneşti, dar mai sus de toate neamului său, care ca puţine alte neamuri are cea mai pronunţată lipsă de oameni veritabil formaţi, după toate aceste, ce putem aştepta oare dela aceia despre a căror educaţiune ne-am îngrijit atât de puţin, ca să nu caracterisăm mai energic această indolenţă?! Se înţelege dar că tinerii – victimele nepăsării bătrânilor – cu certificatele lor de maturitate nu vor putea face nici o ispravă – sau în cazul cel mai bun, foarte puţină treabă – acolo unde se cultivă ştiinţele cu seriositate, unde nimenea nu-i va sili să stea de studiile lor, afară de îndemnul lor firesc desvoltat, înţelegem la institutele înnalte, la universităţi şi academii. Aurel.C. Popovici».
 

(va urma)