2023-Anul A.C. Popovici (XIV): să deschidem ochii bine ca limpede să vedem! – la noi cultura e o frasă, în alte casuri un lustru, o spoială? – bonton, sau savoir-vivre! – avantgarda culturii?

În articolul „Forme şi fond în cultură” – apărut în serial, în revista „Familia” nr.36 (Oradea-mare, 7/19 septembrie 1886), putem descoperi opiniile studentului Aurel C. Popovici; reproducem selectiv: «Nu-i vorbă, sunt prea însemnate şi lămurite, aceste momente, însă pedecile din trecut şi de acum nu ar trebui să ne întărească în blajina noastră indulgenţă ca să nu folosim un cuvânt mai energic dar mai nimerit, ci chiar din contră. Dacă popoare căror le este garantată în scris şi aplicată în faptă cea mai desăvârşită libertate de desvoltare îşi încordă neobosite toate puterile minţii şi ale inimii ca să dea înainte pe căile sciinţelor şi a culturii, cu alte cuvinte, dacă popoare absolut libere în desvoltarea lor, nu se moleşesc dela o vreme, nu abuzează de acele libertăţi, ci din contră, fără încetare, cu o febrilă stăruinţă apreţiază, se folosesc toate căile libere: atunci, noi oare, cari ne găsim chiar într’un raport întors cu al popoarelor din cestiune, cu câtă putere, cu cât dor, cu câtă sete ar trebui să ne folosim de posibilitatea cât de restrânsă ce ni se dă pentru desvoltarea noastră?

Tocmai din pricină, că greutăţile cari ni se opun de împregiurări sunt mari şi atât de numeroase, tocmai de aceea ar trebui, este cea mai sfântă datorinţă a noastră, nu să dublăm, ci să înzecim silinţele noastre, să deschidem ochii bine ca limpede să vedem, să nu ne mulţămim cu aparinţa, cu forma, ci din toate puterile ar trebui să stăruim la o valoare adevărată, la un fond real şi aci zace caracteristica puterii de vieaţă a unui popor. În resumat, pe cât de grea este presiunea – fie ea de ori ce natură – pe atât de puternică ar trebui să arate reacţiunea noastră pe tărâmul şciinţei şi culturei şi aceasta cu atât mai vârtos, cu cât trebue să ne convingem odată, că esistinţa unui popor pe mai departe, numai pe aceste temelii se poate afirma.

Este legitimă dar durerea ce te cuprinde când trebue să te convingi, că afară de vr’o câteva procente de escepţii, la noi cultura e o frasă, în alte casuri un lustru, o spoială, în cele mai bune impregiurări înse, forme alcătuite de o convenţie omenească cari – prea adese – înfundă ori ce pornire a unei judecăţi libere, independente şi cărora le zicem bonton, sau savoir-vivre. Întreprinderi sociale, reuniuni, societăţi de deosebite scopuri, toate, aproape toate vegetează.

Le alcătuesc cu multă însufleţire, se raportează cu multă risipă de frase, de laudă despre isprăvile lor, iar în realitate abia tânjesc, căci însufleţirea începutului – farmecul noutăţii – a evaporat, monotonia le-a luat locul şi nepăsarea le susţine tânjirea de azi pe mâne. Acestea şi nenumărate alte efecte triste găsim mai în fiecare din corporaţiile diferite dela noi.

Şi această boală – de un caracter epidemic – derivă dela lipsa noastră de adâncă pătrundere, dela aparenta şi nu reala noastră cultură în general, dela greşita direcţie ce s’a dat educaţiunii noastre în deosebi.

Suntem oameni şi astfel din fire sociabili, doritori de înţelegere între noi, doritori de schimbări de idei cu ajutorul graiului ce vorbim, iar dela gradul sociabilităţii noastre depinde şi sporul muncii sociale. Discursurile cercurilor noastre mai ridicate se reduc în cele mai dese casuri la banalităţi de rând, la curente variate de ură, pismă, îngâmfare etc. cu un cuvânt la efluxul întregei baterii de porniri neînfrânate, de slăbiciuni neomeneşti, căci toate scăderile înşirate mai sus nu pot fi atribuite omului într’adevăr format sau cult». Articolul a continuat în revista „Familia” nr. 37 din 14/26 septemb. 1886:

«II. Toate scurgerile regretabile ale acestor porniri neastâmpărate se reoglindesc mai vădit în vravul neînţelegerilor şi neprieteniei zi de zi repetate în multe straturi ale societăţii noastre. În cluburi, în cercuri intime, ba chiar şi în localuri publice se resfrâng, direct şi indirect, razele acestui soiu de cultură, unde străinii îşi pot stâmpăra sălbatica pornire de a ne timbra la ocasie drept un popor cutare şi cutare. Dar în era aceasta, în care, se vede, că „naţia” şi „opinca” e monopolisată de mulţi chemaţi şi nechemaţi, nici că se poate altcum. Prea des ţi se întâmplă să auzi conversaţii în unele clase mai ridicate, conversaţii cari afară că se învârtesc în jurul banalităţilor de rând, se mai poartă într’o limbă stricată în stil şi în rostire, prea adeseori într’un limbagiu de jos şi acesta subt cuvânt, că de, suntem cu toţii get-beget, neam de „opincă” şi de aceea, forme joase folosite de ţăranul fără şcoală, în limbagiul său, pot fi – se vede – întrebuinţate la ocasii chiar şi de oameni cu carte, oameni învăţaţi, oameni culţi, că, de, „aşa zice naţia”, încât a ajuns numirea poporului nostru, cuvântul „naţie”, ce ar trebui să ne inspire sentimente nobile, a ajuns să fie potrivit la toate murdăriile pentru cari nu găsim vr’o banalitate drept scuză. ***

În general este foarte răspândită mania jocurilor sociale, la noi nu mai puţin. Mai în toate centrele noastre româneşti, înţelegem oraşe şi orăşele, ne putem prea uşor convinge ce putere grozav de atrăgătoare exercită „avantgarda culturii”(!) jocurile de cărţi, domino, etc, asupra multor pături cărturare din societatea noastră. Jocuri de passe-temps o oră două, treacă-ducă-se, le înţelegem raţiunea, însă nu arare-ori ţi se dă să vezi cum se prăpădesc pe rând mereu ore peste ore, timp scump şi ireparabil, în noianul acestui fel de activitate socială. Va zice cineva, că jocurile de această natură sunt distracţii indispensabile, de cari se bucură fiecare popor civilizat, că sunt chiar de lipsă (?) pentru oameni ocupaţi peste zi cu lucruri serioase, sunt în sfârşit mulţi cari au părerea că cunoşcinţa tuturor jocurilor sociale este o condiţiune sine qua non a culturii.

Neavând nici timp nici spaţiu ca să respingem prin anticipaţie aceste eventuale obiecţiuni, ne mărginim a lua în vedere efectele triste ale abuzului în aceste jocuri. Dacă ne-am fi dat silinţa a ne cunoaşte, mai întâiu pe noi înşine, dacă ne-ar zace într’adevăr la inimă înaintarea noastră, dacă am fi mai puţin preocupaţi de prejudecăţi şi mai mult prevăzători: atunci ar trebui să recunoaştem, că timpul ce-l pierd străinii în soiul acesta de distracţiuni, nu ne iartă împrejurările să-l pierdem şi noi, pentru că valoarea acelui timp este, nu dublă, ci înzecită pentru noi şi astfel paguba noastră morală – fără a vorbi de cea finanţiară – stă într’un nefiresc raport cu progresul nostru. „Distracţii” – nu merită espresiune pentru ori ce perdere neescusabilă de timp. Nu voim prin aceasta să condamnăm distragerile, ar fi ridicul, ci osândim abusurile ce se fac sub pretestul distracţiilor. Distracţiunea trebue să stea în raport cu munca, la noi înse munca în cele mai multe casuri îşi are un loc îndreptăţit numai în dicţionare şi abusăm pre cumpăt câte odată de acest cuvânt, ce esprimă o serioasă şi neobosită lucrare.

Să ne orientăm puţin prin câteva tipuri generale de muncă! Advocatul care intră la nouă în biroul său, aruncă în fugă o privire în poşta sosită, redactează cu câteva trăsături de condei nişte petiţii, acte de şablon şi în sfârşit încasează o sumă de parale dela clienţii ce au avut nenorocirea a se împiedeca prin biroul său, un advocat de această pătură se mai vaetă că a muncit toată ziua. Medicul care într’o tură, fie în trăsură, fie în picioare, a dat câteva consultaţiuni şi a muiat de câteva ori condeiul în negrelă, a muncit. Preotul care a făcut o liturghie şi a eliberat vr’un act bisericesc – încă a muncit grozav, nu vorbim de sezonul lucrării pământului. Profesorul care a intrat, în loc de 9, la 9 1/2 şi a eşit după o jumătate de oră de lecţie, a muncit. Cam aşa munceşte o parte mare dintre cei ce ar trebui să muncească într’alt chip, prin urmare se pretinde că distracţiunile sunt îndreptăţite».

(va urma)