2023 – Anul A.C. Popovici (XIII): judecători literari ai diferitelor proiecte? – forme şi fond în cultură! – cosmopolit şi „vândut străinilor”? – microbul distrugător al înaintării societăţii!

Critica conferinţei studentului Ilie Beu, nu a reprezentat debutul publicistic al studentului Aurel C. Popovici, revista „Familia” găzduindu-i primul articol, în mai multe episoade: „Forme şi fond în cultură”, având ca motto: „Educaţiunea este cel mai puternic mijloc de influenţă asupra formării caracterelor” (H. Spencer). Astfel, adevăratul debut publicistic al lui Aurel C. Popovici s-a făcut în 1886, acesta promovând poziţia grupării junimiste, îmbrăţişând ideile eminesciene.

De altfel, în lucrarea istoricului bucovinean Ion Grămadă – „ROMÂNIA JUNĂ (1871-1911) Monografie istorică” – un capitol era dedicat criticului şi filozofului Titu Maiorescu, cel care a pus baza junimismului politic, dar şi „piatra de fundament”, pe care s-au construit treptat operele lui Eminescu, Creangă, Caragiale şi Slavici:

«O împrejurare solemnă, anume serbarea dela Putna din 1871, apropia societatea „R. Jună” pentru prima dată de dl. Maiorescu. Eminescu şi Slavici, membri ai „R.June”, făceau pe atunci parte din comitetul central al studenţilor români din Viena, şi e sigur că ei înduplecaseră acest comitet aranjator să aleagă ca judecători literari ai diferitelor proiecte de „cuvântare festivă” pentru acea serbare o comisiune compusă din dnii Maiorescu şi Iacob Negruzzi. (…) Nu trebuie să uităm că pe acea vreme în lumea românească erau la ordinea zilei discuţiile şi luptele literare provocate de criticele dlui Maiorescu, când „noua direcţie” inaugurată de d-sa „ataca şi era atacată”, când adevărul cel nou în materie de limbă şi literatură „intrase în luptă cu timpul” şi cu ideile vechei şcoale latiniste, producând mult sânge rău adversarilor. Epitetele de cosmopolit şi „vândut străinilor” cari i se aruncaseră dlui Maiorescu în faţă, erau din cele mai uşoare. Designarea d-sale, a „cosmopolitului”, de judecător suprem în alegerea oraţiunilor festive menite pentru o astfel de serbare, cum a fost cea dela Putna, stârnise în mijlocul studenţilor partizani ai vechii direcţii o indignare ne mai pomenită. Un oarecare Alexandru Lupaşcu din Bucureşti trimise pentru serbare 87 franci şi comunică „R.June”, „trista impresiune ce a produs în toată ţara numirea Domnului Maiorescu şi a companiei internaţionale din Iaşi ca auguri ai serbărei”. Îi numeşte „agenţi ai străinilor”, „întreprinzătorii colonizării ţării cu Germani şi cu Jidovi”, „prezenţa lor la mormântul lui Ştefan va fi o profanaţiune”, etc.».

Invităm cititorii să descopere opiniile studentului Aurel C. Popovici, apărute în revista „Familia” (Oradea-mare, 7/19 septembrie 1886) în articolul „Forme şi fond în cultură”. Publicarea seriei de articole este necesară, multe din concluzii fiind actuale şi în prezent, orientarea multor manifestări culturale spre „animaţie stradală”, având ca scop explicit al stimulării consumului (în cadrul turismului de masă) şi nu al creşterii calităţii actului cultural. Reproducem selectiv: «Tratatul de faţă este scris pur şi simplu în scopul de a desveli cu tăria convingerii multe cause din cari provine microbul distrugător al înaintării societăţii noastre, în scopul ca, recunoscute odată multe din scăderile ce ne tae calea realei progresări, să atragă luarea aminte a altora şi după putinţă să ni se deschidă calea pe care ar fi posibilă tămăduirea bolnăvicioaselor curente ce domnesc azi în societatea nostră. Nu are să fie critică de principi, ci un resumat de vederi independente, puse fără şovăiri, fără reservă, pe hârtie, pentru cei ce au nu numai o putere desvoltată în judecare, ci şi un simţ adevărat pentru ridicarea societăţii noastre. Nu-i vorbă, discuţii se fac şi încă din abundenţă despre starea noastră de cultură, dar ce folos dacă acele discuţii rămân în cea mai mare parte simple discuţii, pretenţioase, de ocasie, cu un cuvânt formale şi tocmai aci zace o foarte mare greşeală, că adecă la noi mai toate treburile serioase şi de o adevărat hotărâtoare însemnătate în procesul desvoltării noastre, se reduc pe toată estensiunea lor mai numai la forme, la frase, iar sâmburele adevărat, fondul veritabil lipseşte mai cu desăvârşire. În cele mai multe casuri vorbim şi scriem despre lucruri serioase, ca să scriem „ceva” sau că o pornire de interes personal ne împînteneşte a scrie sau vorbi; sunt însă rare acele casuri când luăm condeiul sau cuvântul viu, pătrunşi de existinţa unui adevăr şi de lipsa de a-l da pe faţă, fie în scopul de a ajunge prin acesta la stîrpirea unui adevăr regretabil sau la adoptarea unui adevăr trebuitor. La puţine neamuri se face atâta abus de caracterisarea culturii ca la noi, aşa că a vinit vremea de ne-am obicinuit a vedea în fiecare corp însufleţit, îmbrăcat în haine franţuzeşti şi din mişcările căruia transpiră frunzărirea vr’unui manual de savoir-vivre, un om cult, vrednic de imitaţie, sau cel puţin vrednic de a spori ceata oamenilor de o adevărată cultură. Cel ce a avut ocasiunea de a petrece o bucată de vreme în şcoală, vr’o câţiva ani la vr’o universitate, acela după obicinuita noastră judecată are să treacă numai decât de om al sciinţei şi aşa dela sine se’nţelege că este un om foarte cult. O copilă care în nevinovăţia ei a fost ţinută de părinţii săi a mâna o vreme franţuzeşte, nemţeşte, pian şi auzise de existinţa unui Knigge, acea numai decât mulţămeşte pe părinţii săi în aspiraţiile lor, trecând de foarte instruită şi foarte cultă.

Vom cerceta în cele următoare întru cât este sau nu adevărată acea cultură şi întru cât este sau nu vrednică de a fi mai departe urmată. Nu avem, căci nu putem avé, plăcere în datorinţa de a descoperi causele mai multor direcţii greşite în cultură, ci avem speranţa că ni se vor deschide ochii şi această credinţă ne-a şi făcut să publicăm aceste observări şi părerile câştigate din judecarea lor. Ar fi un lucru, nu obositor, ci de prisos, a face istoricul suferinţelor de veacuri cu cari a avut să se lupte poporul românesc şi din cari i s’au alcătuit grozavele pedeci peste cari a trebuit să treacă, de a ajuns şi la acel grad de cultură, la care se găseşte acum. Zicem de prisos, pentru că fiecare le cunoaştem sau mai bine zis trebue să le cunoaştem. Luăm starea actuală cum este şi mai înainte voim să constatăm adevărul. Dară nu este mai mare păcat decât cel ce-l comitem când stăm de judecăm gradul de creştere, gradul de cultură la care am ajuns. Zace în firea noastră un spirit de oposiţie a tout prix. Pentru ori ce glas binevoitor, pentru ori ce desvelire a unui rău existent, găsim o mulţime de argumente de combatere în filosofia noastră a la maitre Pangloss. Ne place foarte mult să ne fălim cu originea noastră latină, de aci ne apucă o mândrie orbitoare care ne face să ne vedem noi pe noi în o falsă lumină, ne face să credem că tot lustrul ce-i pe noi este un progres strălucit, în cunoşcinţe enciclopedice, de rând, vedem şciinţă înnaltă, în pedantism sciinţific găsim erudiţie profundă, în frase bombastice admirăm calibre retorice şi ne simţim bine cu aparenţele aceste. Nu-i vorbă, sunt mulţi cari recunosc adevărul acesta, dar sunt şi mai mulţi cari pentru ori ce stare abnormală de lucruri grăbesc – precum amintirăm – cu o mulţime de argumente menite a ne scuza şi prin urmare – şi asta e mai trist, – a susţine pe departe o stare de lucruri ce nu ar mai trebui răbdate. Ni se citează cu mult patos şi cu multă pretinsă erudiţie istoria neamului nostru, ni se vorbeşte cu multă durere de inimă – momentană sau aparentă – despre „paginele negre” ale trecutului nostru, ni se pune apoi în vedere vitregimea împregiurărilor, baştinele deosebitelor sisteme ocârmuitoare etc». (va urma)