ORAŞUL DE SUFLET AL LUI RADU STANCA

Există locuri determinante în formaţia intelectuală şi artistică a unor scriitori. Pentru Radu Stanca un asemenea loc este Sibiul, aşa cum demonstrează recenta con­tribuţie biografică Radu Stanca şi Sibiul a Ancăi Sîrghie, o cerce­tătoare pasionată şi documentată a vieţii cultural-literare din oraşul de pe malurile Cibinului.

După un Cuvânt înainte, lămuritor pentru locul pe care noua carte îl ocupă în exegeza stanciană, totalizând în prezent cinci lucrări distincte, autoarea reconstituie în capitolul Obârşii transilvane, povestea fiului de preot cu rădăcini puternice în istoria Ardealului românesc, tatăl său fiind protopopul Sebastian Stanca, personalitate proemi­nentă în viaţa religioasă a Clujului interbelic. Radu Stanca (n. 1920) studiază la un liceu de prestigiu din capitala culturală a Tran­silvaniei, Liceul „George Bariţiu”, unde autoarea a cercetat cata­loage, documente de arhivă, ca să constate că, după debutul prematur de la 12 ani şi iniţiativa publicaţiei şcolare „Mâine” la 15 ani, profesorul de română Ion Chinezu, redactorul revistei „Gând românesc”, îi va încuraja începu­turile literare, sprijinindu-l să pu­blice nu numai în revista şcolii, ci şi în această prestigioasă publi­caţie ardeleană. Autoarea sem­na­lează cronici şi recenzii, eseuri publicate în presă, pre­zenţe la cenacluri literare din Cluj şi din alte diferite localităţi, forme de manifestare ce anunţă pe viitorul scriitor de largă deschidere culturală, care deja îşi dobândise renumele de „Veniamin” al tine­rilor poeţi de la revista „Gând românesc”.

După primii doi ani urmaţi la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj, el trăieşte drama unui eveniment dureros din istoria Transilvaniei, produs de Dictatul de la Viena, din august 1940. Atunci, Universitatea din Cluj este nevoită să-şi transfere unele facultăţi la Sibiu şi altele la Timişoara. Radu Stanca continuă studenţia la Sibiu, având printre profesori pe Lucian Blaga şi pe esteticianul Liviu Rusu, care l-au marcat. În şapte dintre capitolele cărţii ( III-IX) este urmărită cu unele argumente inedite activitatea universitară strălucită, el fiind desemnat să vorbească în nu­mele studenţimii la evenimentele oficiale sau recenzând în revista „Transilvania” cărţile publicate de profesorii săi. Desfăşoară o activitate literară complexă, căci este membru al societăţii „Prie­tenii Seminarului de estetică”, societate condusă de profesorul Liviu Rusu, iar în cadrul Cercului Literar de la Sibiu, grupare literară cu bogate iniţiative şi cu revistă proprie, el este adevărat „spiritus rector”.

În 1942, la absolvirea facultăţii, îşi susţine licenţa cu o teză intitulată Problema cititului, apre­ciată cu calificativul „magna cum laude”. Lui îi aparţine expresia cu rezonanţă aforistică formulată în articolul În loc de „o carte pe zi”, despre cărţile dintotdeauna, ambiţionând să fie adăugată, la cele 10 porunci biblice, una nouă, anume „Să-ţi iubeşti cărţile!”. Pledoaria lui pentru lectura  temeinică sună în prezent mai convingător decât oricând.

În capitole precum Sibiul ca „spiritus loci” al baladei şi Sibiul baladistului Radu Stanca, autoa­rea fixează o problemă-axă a demonstraţiei sale, anume me­diul fecund pe care burgul de pe malurile Cibinului l-a oferit poe­tului baladist. Nimic nu-l perturbă în creaţia sa, nici atmosfera războiului, nici chiar boala ce evoluează ameninţător, astfel că versurile citite în Cenaclul literar „Octavian Goga” şi imediat apoi în nou înfiinţatul Cerc literar de la Sibiu, instantaneu publicate în presă, articolele şi piesele Turnul Babel, o tragedie închinată omu­lui, Hora domniţelor, o tragedie cu sursă istorică, urmată de alegoria istorică Ochiul şi de piesa Greva femeilor, aşadar patru la număr, îl recomandă, cum afirmă autoa­rea, drept „cel mai prolific scriitor român al momentului”, de unde şi propunerea ca anul 1945 să se constituie drept „Anul literar Radu Stanca”. Argumentarea solidă şi minuţioasă dă credit unei asemenea propuneri, cum este ea prezentată în capitolul al XII-lea din volum.

Din cartea Ancăi Sîrghie reiese faptul că Radu Stanca a fost în primul rând un om de teatru complet: actor, regizor, dramaturg şi teatrolog. Cronicile dramatice, din care autoarea reproduce co­pios fragmente semnificative, demonstrează succesul interpre­tativ al actorului, mai ales în piesele lui Caragiale, dramaturg pentru care el avea un adevărat cult, sau în Steaua fără nume de Mihail Sebastian (rolul profeso­rului Miroiu). Ca regizor, a avut întotdeauna o viziune originală şi novatoare asupra pieselor puse în scenă, iar ca dramaturg, pie­sele sale interpretate abia postum (Vezi capit. Când teatrele din Ro­mânia îl venerau pe Radu Stan­ca) arată că Radu Stanca este un reprezentant de seamă al dramaturgiei româneşti, deşi în prezent el este folosit mai mult de emisiunile de teatru radio­fonic, decât pe scenele marilor oraşe.

Omul de teatru a pus multă vreme în umbră pe poetul baladist. Abia ediţia îngrijită de Ioana Lipoveanu Theodorescu şi, mai ales, ampla ediţie, realizată exemplar de Monica Lazăr, au conturat dimensiunea poetului. Un cântăreţ tragic al presen­timentului morţii, tema obsesivă a poeziei sale (este semnificativă paralela contrastivă făcută de autoare cu poezia lui Esenin) şi cel mai de seamă reprezentant al baladei culte româneşti (din nou este binevenită comparaţia cu baladele lui Radu Gyr), atât ca teoretician al baladei, cât, mai ales, ca înnoitor al acestei specii, în care epicul este infuzat de lirism. Câteva din baladele sale, recitate de mari actori, ca Florian Pittiş sau Ovidiu Iuliu Moldovan, şi-au legitimat statutul de capodopere ale genului. De aceea, este surprinzătoare absenţa lui Radu Stanca într-o antologie, altminteri judicios alcătuită, Pasărea cu clonţ de rubin, înmănunchind creaţiile unor poeţi morţi de tineri; autorii antologiei fixează ca limită vârsta de 46-47 ani, or autorul baladei Buffalo Bill a trecut în veşnicie la doar 42 de ani.

Foarte bune pagini sunt con­sacrate dramaticei existenţe a poetului. Constituţia sa fizică fra­gilă face ca poetul, care a con­tractat în adolescenţă o tuber­culoză în urma unei răceli, să nu  mai scape de ea toată viaţa. Chiar operaţia de pneumotorax s-a dovedit ineficientă, deşi în multe cazuri ea a fost salvatoare de vieţi. La agravarea bolii a contribuit şi felul său epuizant de a munci, tracasările slujbei, cu mutări de la Cluj la Sibiu a soţiei şi apoi de la Sibiu la Cluj, într-un moment când a simţit ingratitudinea unor actori, cărora le susţinuse afir­marea scenică. E penibilă „ieşi­rea” verbală, cu rezonanţă de blestem şi injurie a actorului Ion Besoiu, faţă de cel care i-a fost mentor; după acest incident, ne spune autoarea, Radu Stanca a fost atât de afectat, încât n-a mai intrat în Teatrul de Stat din Sibiu, instituţia îndrăgită de el şi care datora strălucitului om de teatru atâtea dintre succesele sale. Decizia sa de a se muta la Cluj
i-a grăbit sfârşitul.

Paginile consacrate iubirii lui Radu Stanca pentru Dorina Ghibu ( Doti, cu numele pe care i-l dă îndrăgostitul romantic) fixează un cuplu legendar, amintind de marile iubiri din literatura română, de la Eminescu -Veronica Micle la Marin Preda-Aurora Cornu etc. şi tot ca în aceste cupluri de îndrăgostiţi, scrisorile de dragoste expediate de Radu Stanca întrec ca frumuseţe tot ce s-a creat la noi în literatura epistolară a genului. Autoarea recomandă spre edificare  cartea Radu Stanca–Scrisori către Doti, publicată la Editura Muzeului Literaturii Române în 2016, sub îngrijirea lui Ion Vartic. Legenda Doti-Radu este întreţinută de fapte şi de mărturisiri înduio­şătoare în cartea Ancăi Sîrghie, căci tânăra soţie în 1951 este în stare să facă, de dragul iubitului ei, un drum cu bicicleta de la Cluj la Sibiu, iar el, scriitorul îndrăgostit să mărturisească faptul că atunci când iubita nu este lângă el, plecată fiind în turneele Teatrului, nu este capabil să scrie nimic. Prezentând minuţios şi atent în capitolele XVII şi XVIII ale cărţii  această celebră poveste de dragoste, autoarea corectează polemic pe un publicist clujean care evocase cu totul superficial acest moment biografic stancian, căzând în falsificări deranjante.

O mărturie cum este cea epis­tolară pe care el i-o făcuse lui Ion Negoiţescu în 13 septem­brie 1946, dezvăluie legătura pro-fundă a poetului de Sibiu: ” Nu-ţi
închipui ce drag mi-a devenit, cu toată pustiirea lui, Sibiul. Oricând şi cu orice prilej, voi căuta ca reşedinţa mea din România să fie aici. E singurul loc din ţară unde pot să simt un cadru şi o atmosferă acordată pe măsura vocii mele dinăuntru. şi nu voi nega că e singurul loc care a influenţat întrucâtva mecanismul nostru sufletesc. Niciodată Clujul cu platitudinea lui, cu lipsa lui de stil şi de atmosferă, niciodată Bucureştiul cu stupidele lui clamori balcanice, nu vor putea să-l egaleze.”. Fie că l-a adorat în cele mai multe situaţii sau l-a blestemat în alte conjuncturi, Sibiul a fost oaza creaţiei sale ca poet şi om de teatru.

Titlul Radu Stanca şi Sibiul poate să pară limitativ şi să deruteze cititorul, care înaintând în lectură constată că această carte îi oferă mult mai mult decât un capitol din biografia lui Radu Stanca. Scris cu minuţie docu­mentară, studiul acesta constituit din XXII capitole, cu deschideri spre istoria culturală a Sibiului, accentul căzând pe evoluţia vieţii teatrale, apoi spre proletcultismul românesc socialist, de care scriitorul s-a ferit cu consecvenţă, şi nu mai puţin spre posteritatea operei sale dramaturgice care a cunoscut creşteri şi sincope, se impune drept un adevărat eseu monografic, o veritabilă restituire literară a personalităţii şi a operei lui Radu Stanca.

Ion Buzaşi