185 de ani de la nașterea lui BOGDAN PETRICEICU HASDEU

Duminică 26 februarie se  împlinesc 185 de ani de la nașterea unuia dintre marii oameni de cultură români, părtaș al „careului  de ași”, alături de Dimitrie Cantemir, Nicolae Iorga și George Călinescu.

            S-a născut în localitatea Cristinești de lângă Hotin, tatăl viitorului savant Alexandru se trăgea dintr-o veche familie boierească din Moldova, pomenită documentar în timpul lui Ștefan cel Mare. Acesta s-a născut în anul 1811, a absolvit studii superioare de drept la universitățile din Harkov, Lvov și München, devenit un celebru practicant  al avocaturii la Chișinău. Fiul Bogdan s-a remarcat la o vârstă precoce, s-a format mai mult ca autodidact, cu o tinerețe aventuroasă. Urmează , ca și tatăl Alexandru , studii de drept la Harkov, obținând  în 1854 licența. 

În 1856, după ce satisface serviciul militar în armata din Rusia, trece în Moldova. Românismul și democratismul său în Basarabia îl putea duce în Siberia, dacă nu ar  fi intervenit Mihail Kogălniceanu. Este numit după un an membru al tribunalului din Cahul și din 1857 se  stabilește la Iași ca profesor și publicist.

  S-a impus ca o personalitate polivalentă ale cărei domenii de interes au inclus istoria, filologia, filosofia, un remarcabil critic, prozator, dramaturg, poet, publicist, arhivist, profesor și poliglot (cunoscător a zece limbi străine, antice și moderne, comparabil în acest sens în zilele noastre  cu istoricul Aurel Decei din Gura Râului). 

 „Geniul universal” Bogdan Petriceicu Hasdeu a fascinat și fascinează prin formidabila erudiție, monumentalitate, diversitate de idei și, mai ales, prin uriașa forță de muncă. Hasdeu este o personalitate ciclopică, un  monstrum eruditionis dificil de creionat, „ de prins într-o formulă unitară și definitivă”  (Mihai Drăgan). Operele sale numeroase sunt strălucite prin originalitatea lor, încântă mințile și inimile celor ce le parcurg. Potrivit unui exeget contemporan: „ Fără predecesor, în orice caz fără predecesori cu solidă autoritate, d.Hasdeu se aventurează în noianul unei mulțimi de probleme istorice și filologice, privitoare la neamul și la limba noastră”. Oferim, în cele ce urmează, în ordine cronologică , operele mai importante ale lui B.P.Hasdeu apărute în volume: Luca Stroici, părintele filologiei latino-române (Studii critice asupra istoriei române); Filozofia portretului lui Țepeș. Schiță iconografică și Micuța. Trei zile și trei nopți din viața unui student – toate trei tipărite în anul 1864 la București; Ioan-vodă cel Cumplit: aventurile, domnia, resbelele, moartea lui; rolul său în istoria universală și în viața poporului român (1865); Răsvan-vodă. Dramă istorică în  5 acte, în versuri (1866); Istoria critică a românilor. Pămîntul Țărei Românești, 3 vol. (1873-1875); Poesie |poezii| (1875); Principii de filologie comparativă ario-europene cuprinzând grupurile indo-perso-tracic, greco-italo-celtic și leto-slavo-germanic, cu aplicațiuni la istoria limbei române (1875); Fragmente pentru istoria limbei române. Elemente dacice (1876); Cuvente den bătrâni, vol.I-II, (1878-1879) și Istoria limbei române, partea I Principii de lingvistică, ca vol.III, (1881); Obiceiele juridice ale poporului român (1878); Originile Craiovei (1878); Zîna Filma. Goții și gepizii în Dacia (1878); Trei crai de la răsărit (1879); Psaltirea, publicată românește la 1577 de Coresi, I-II, reprodusă cu un studiu bibliografic și un glosar comparativ (1881-1888); Din istoria limbei române (1883); Olteneștele (1884); Sur les éléments turc dans la langue roumaine (1886); Etymologicum Magnum Romanie. Dicționarul limbei istorice și poporane a românilor, vol.I-IV (1886-1898) în care autorul dă, pentru întâia oară , adevărata concepție a caracterului românesc. Dacă până la Hasdeu înaintașii acestuia susțineau descendența românilor doar pe filiera pur romană, savantul dovedește că seminția românească  „este un produs etnic ieșit din amestecul feluritelor popoare cu care acesta a venit în contact”, și că specificul nostru național, atât ca sânge  cât  și ca limbă este și rămâne roman. Referindu-se la această lucrare, autorul afirma: „Fiecare om e un Columb întrucât caută să dea omenirii un continent nou de idei. În acest sens, pentru Etymologicum este Americă, și terminând litera A, cea mai grea – simțesc ceea ce simțise Columb când a ajuns la San-Salvador.” ;  Sic cogito.Ce e viața ? Ce e moartea ? Ce e omul ? (1882), scrisă după dispariția unicei fiice care a fost de un talent și de o rară precocitate; Românii bănățeni din punctul de vedere al conservatorismului dialectal și teritorial (1896); Sarcasm și ideal 1887-1896. Ultimii nouă ani de literatură (1897). Parțial, unele din lucrările acestea au apărut în diversele publicații  înființate ori conduse de către Hasdeu: „România”, „Foaea de istorie română”, „Foița de istorie și literatură”, „Din Moldova”, „Lumina”, „Aghiuță”, „Arhiva istorică a României”, „Satyrul”, „ Traian”, „Foaia Societății Românismul”, „Columna lui Traian”, „Revista literară și științifică”, „Revista nouă” și „Apărarea națională”.  (Vezi: Mircea Eliade,Contribuții la bibliografia scrierilor lui Hasdeu, în: B.P.Hasdeu, Scrieri literare, morale și politice, 1937). Operele sale numeroase sunt strălucitoare prin originalitatea lor.

De asemenea, fragmente ale operei sale se întâlnesc în coloanele jurnalelor și al revistelor de cultură și de specialitate precum: „Ateneul român”, „Buciumul”, „Familia”, „Românul”, „Analele Academiei Române”, „Transilvania”, „Revista pentru istorie, arheologie și filologie”, „Convorbiri literare”, „Literatură și artă română” ș.a.

In postura sa de profesor de istorie editează două reviste de specialitate, cu existență vremelnică, tipărite în chirilică; „Românul” și „Foaia de istorie română”. În urma unor intrigi (Deh, meteahnă veche românească !)  capabilul dascăl este obligat să părăsească catedra și, la recomandarea poetului Vasile Alecsandri, ministrul Odobescu îl solicită la București unde i se dă un post de membru istoric al comisiunii mănăstirilor închinate. Înlăturat și din acest post, de un alt ministru, revine la Iași. Hasdeu se declară urmaș al lui Heliade Rădulescu fiind încrezător  în marele viitor al românilor. 

 Aduce  o importantă contribuție la completarea și îmbogățirea repertoriului de acte și documente privitoare la istoria românilor. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Hasdeu depune eforturi consistente în cercetarea  arhivelor interne și externe  publicând mărturii însemnate în „Columna lui Traian” și în colecția Hurmuzaki. Activitatea editorială, de înaltă ținută științifică, determină numirea sa în fruntea Arhivelor Statului din România, funcție în care activează aproape un sfert de secol (1876-1900) dar  și alegerea ca membru al Academiei Române (1877). A fost membru al „Academiei imperiale ruse de științe” din Petersburg și a fost onorat cu diploma de membru al Societății imperiale de arheologie din Petersburg, prezidată de marele duce Constantin, unchiul împăratului Alexandru al III-lea.

            Se temea însă de „influența germană” a lui Carol I și a Junimii, dar s-a înșelat, cum însuși declară. Rivalitatea cu Titu Maiorescu pentru supremația intelectuală în epocă l-a determinat să minimalizeze  și ironizeze pe junimiști. În viața politică s-a afirmat ca un mare patriot și spirit democratic.

            La Iași publică nuvela satirică Duduca-Mămuca   pentru care i se intentează, de către procurorul curții criminale, un proces sub acuzația de atentare la moravurile publice. Cîștigă procesul, este achitat dar pierde din nou postul de profesor.

            În anul 1864 se căsătorește cu  o tânără, Iulia Faliciu  din Roșia Abrudului,  al cărei frate, luptător la 1848  sub steagul lui Simion Balint, cade în bătălia  de la Vinț. Din această căsătorie a rezultat unica fiică, o speranță a culturii române, trecută în lumea celor drepți la o vârstă fragedă. 

            Decesul fiicei și, apoi al soției în anul 1902, îl dărâmă sufletește. Ultimii ani de viață sunt dedicați valorificării operei rămase de la Iulia. Primul volum al operelor Iuliei Hașdeu, a fost publicat la București, la Editura Soccec și Teclu în 1899, cu titlul Bourgeons d'Avril (Muguri de Aprilie). (Vezi: „Tribuna Sibiului”, anul VI, 1889, nr. 62 din 17 martie, p. 247).

            În rândul celor care îl vizitează la Câmpina,  în „castelul” ridicat fiicei sale,  este  și  Ion Luca Caragiale care în urma acestei deplasări  publică un articol (Vezi: I.L.Caragiale, O vizită la castelul „Iulia Hașdeu”, în: Notițe și Fragmente literare, 1897, p.140-165).

            Se stinge din viață pe data de 25 august 1907 și este înhumat în Cimitirul Bellu. A fost însoțit,  pe ultimul drum, doar de puțini oameni.

            Postum, diverse edituri  tipăresc din  moștenirea lăsată de  Hasdeu. În anul 1972, la Editura Eminescu din Capitală, vedea lumina tiparului un volumaș intitulat „ B.P.Hașdeu interpretat de:… Sunt mărturii și interpretări ale unor aspecte din opera marelui dispărut. Din rândul celor 26 de semnatari, reținem pe  Ovid Densușianu, Gustav Weigand, Nicolae Gane, Nicolae Iorga, Pompiliu Constantinescu, George Călinescu, Tudor Vianu, Șerban Cioculescu.

 Filologul german Gustav Weigand (1860-1930), cel care în 1893 înființa la Universitatea din Leipzig  celebrul Institut pentru Studiul Limbii Române (cel mai important centru științific din afara granițelor naționale, pentru studiul limbii române), considera că celebritatea lui Hasdeu se datora, în primul rând lucrării Etymologicum Magnum Romaniae susținând  că: „Așa ceva nu existase în literatura română și nici chiar în celelalte. Era o lucrare monumentală prin vastitatea cunoștințelor savantului român”.

            Scriitorul și politicianul Nicu Gane, în Discursul de recepție din 1908 la Academia Română , realiza un portret al celui trecut în lumea de dincolo. Spicuim din acesta: „Sunt 40 de ani aproape, de când am avut fericita ocazie să fac cunoștința lui Hasdeu. De cum l-am văzut pentru prima oară figura lui de filozof antic mi-a impus. Avea un chip caracteristic, care se deosebea dintre o mie. O frunte ca o cupolă puternic desfășurată; în dosul căreia furnicau gândurile; niște ochi vii, plini de lumină și de autoritate, de sub genele cărora izvorau săgeți de ironie, un glas incisiv, tăietor, înaintea căruia te simțeai dezarmat, așa era Hasdeu, om de o frumusețe bărbătească sculpturală, care se impunea privirilor și te făcea, când îl vedeai, să zici: „Iată un cap care știe multe”. Și în adevăr știa multe.”

            Marele Iorga făcea celui dispărut următorul elogiu: „…A fost un om genial – cine i-a putut tăgădui serios această însușire ? – a dispus de cunoștințe neobișnuite în toate domeniile, așa încât oricând putea uimi pe cei mai mulți; a avut un spirit elastic cum cu greu s-ar mai putea găsi altul și, pe lângă aceasta, pătrunzător, ascuțit; a fost un scriitor, îndrăzneț în luptă și de o necruțătoare ironie, a fost un convorbitor  care aducea în discuție puncte de vedere noi… A lăsat  câțiva școlari și un număr nesfârșit de admiratori, deși a murit între slugi și lingușitori de ultimă treaptă”.

             La decesul lui Hasdeu „Gazeta Transilvaniei”, consemna următoarele: „Din Câmpina primim trista știre că marele savant și literat român B.P. Hasdeu a încetat din viață după o îndelungată suferință în etate de 71 de ani… La Universitate și la Academia Română s-a arborat drapelul negru de îndată ce s-a primit trista veste.

            Prin moartea lui Hasdeu, românii pierd pe unul din cei mai de seamă învățați ai lor, pe un distins filolog, erudit istoric și mare naționalist…” (Anul 70, 1907, nr.190 din 28 august, p. 2).

            Cu prilejul acestei nefaste știri publicația „Convorbiri literare” insera următorul 

text: „Steagul negru de jale a stat câteva zile arborat la balconul localului Academiei, care a avut o ședință de doliu greu, când au fost anunțate deodată pierderile a doi dintre veteranii instituțiunii: Bogdan Petriceicu Hasdeu și Iosif Vulcan, după ce într-o ședință precedentă Academia se asocia la doliul național pricinuit de moartea pictorului Grigorescu, care fusese membru onorar al ei.” ( Anul 41, 1907, nr.10 din 1 octombrie, p.1037).

            Ziarul „Opinia” remarca faptul că: „Unul din oamenii mari ai țării, unul din spiritele cele mai agere, din mințile cele mai fecunde, din viețile cele mai bogate, un om dintre acei puțini care au afirmat puterea geniului românesc, Hasdeu s-a stins în odihna, la care amărăciunile vieții îl făceau de demult să aspire.” (Anul IV, 1907, nr.234 din 2 septembrie, p.1).

                                                                                                      Dr. Lucian GIURA