Din rândul colaboratorilor externi ne-am oprit asupra lui  Eugen Lovinescu care publica un articol intitulat A.D.Xenopol. Istoria partidelor politice în România (Vezi: „Românul”, anul I, 1911, nr.157 din 19 iulie/1 august, p.5-6) în care apreciază  activitatea complexă desfăşurată timp de patru decenii de A.D.Xenopol, la cumpăna veacurilor XIX-XX. Se sublinia paleta largă a activităţii de succes a acestuia considerat drept „.. critic literar şi de artă, sociolog, literat în adevăratul sens al cuvântului, teoretician al filozofiei istoriei, istoriograf al dreptului”, apreciere care avea să stârnească „gelozia” şi „nemulţumirea”  lui Nicolae Iorga, stea în devenire, fost student al acestuia.  Articolul preciza faptul că „A.D.Xenopol are marele merit de a fi istoricul naţional al Românilor”. Se sublinia stilul elevat pe care profesorul ieşean îl adoptase în analiza fenomenelor istorice, adept al întregului evenimenţial, cel care „… şi-a luat greaua sarcină de a ciopli într-un tot armonios blocul granitic odată mai mult cât se poate cunoaşte întregul , fără cunoaşterea desăvârşită a tuturor evenimentelor”. Lovinescu  considera  că un mare  spirit sintetic este cel care prin „puterea de înjghebare a minţii sale, a putut clădi acel monument impunător al Istoriei Românilor din Dacia Traiană” cu  varianta franceză Histoire des Roumains de la Dacie Trajane,  pentru care: „.D-sa va fi privit pururea ca cel dintâi istoriograf al Românilor”. Fără îndoială, o altă frază care-l punea pe Iorga pe jar! Pentru domeniul filozofiei istoriei este amintită lucrarea Principiile fundamentale ale istoriei fără a se omite aportul  de colaborare la masiva lucrare Histoire générale corodonată de francezii Ernest Lavisse (1842-1922) şi Alfred Nicolas Rambaud (1893-1901). Articolul lui Lovinescu este împărţit în patru segmente şi va cunoaşte lumina tiparului  în funcţie de spaţiul tipografic al ziarului (Vezi nr.158,160 şi 161 din anul  1911 ale „Românului”). Partea a  II-a a articolului  conţine  o  bogată istorie  în date a partidului naţional. În viaţa politică românească a acelor vremuri îşi manifesta activitatea, alături de cel liberal şi partidul conservator. Istoria acestui partid, scrisă până la anul 1866, a fost redactată de: „.. o mână dibace, sigură, cu o adevărată măiestrie, folosindu-se de toate mărturiile timpului, de ştirile de prin ziare, de corespondenţele particulare, ca şi de documentele publicate” („Românul”, anul I, 1911, nr.160, p. 6).  Finalul acestui articol concluziona: „…în lucrarea de astăzi se poate urmări întreaga cugetare politică românească de la cele dintâi lucrări până la marele act al Constituţiei din 1866.” („Românul”, anul I, 1911, nr.161, p.7)
O scrisoare manuscris aflată în patrimoniul Bibliotecii Naţionale din Bucureşti, confirmă  „supărarea” lui Iorga:   
„ Arad, 11 august 1911
Ilustre şi mult iubite Domnule Xenopol !
Numărul 159 (al publicaţiei „Românul” – L.G.) a fost număr poporal şi astfel în acel număr n-a apărut nr. III  din articolul d-lui Lovinescu, ci acel articol a fost publicat în nr.160 al „Românului”, care, aşa cred –  l-aţi primit. Domnul N. Iorga s-a supărat foc pentru articolele d-lui Lovinescu fiind de părere că aceste articole ar fi o micşorare a activităţii sale istorice, susţinându-se că numai Dv. aţi fi până acum adevăratul istorician român. Nu credeam, ca domnul  Iorga să fie atât de susceptibil şi mai ales atât de nedrept.
În nr. de azi îi dau un modest răspuns, deoarece era absolut imposibil să las lucrul ăsta baltă. Aş dori foarte mult să cunosc părerea Dv. în chestie. Abia aştept să ne întâlnim la Blaj (Se făceau pregătiri pentru aniversarea unei jumătăţi de veac de la înfiinţarea ASTREI –L.G.).
Ard de dorul de a Vă cunoaşte personal.
Vă sărut mâinile şi Vă salut cu sinceră şi adâncă iubire,
V.Goldiş”
Răspunsul la care se face referire  purta titlul Pentru domnul N. Iorga. Este scris  în termeni reverenţioşi, cu o notă de respect faţă de istoric,  autorul având în minte  relaţia pe care  au avut-o, dar şi cea a sprijinului  de care a beneficiat  din acţiunile binevoitoare ale  savantului. Menţionăm faptul  că înfiinţarea ziarului „Românul” la Arad, dar şi intensa şi variata activitate desfăşurată de Vasile Goldiş este apreciată şi susţinută de Iorga.  Până la Marea Unire, cei doi au avut colaborări şi susţineri reciproce care au dus, implicit, la o consolidare a relaţiilor dintre românii grupaţi în jurul gazetei „Românul” şi Nicolae Iorga şi apropiaţii acestuia. Istoricul bucureştean este perceput acum tot mai intens drept apărător şi susţinător al drepturilor românilor din monarhie.
Suntem convinşi de tăria argumentelor care au stat la baza abordării tonului scrisorii: existenţa  mai multor lucruri bune care adună oamenii decât cele rele care îi disipează. Dar, să derulăm textul articolului: „Orice cuvânt aspru mi-ar adresa domnul Nicolae Iorga, nu poate micşora stima şi iubirea ce i-o păstrez. Urmăresc cu admiraţie lupta ce o poartă pentru înfăptuirea, treptata dezvoltare şi întărirea unităţii culturale a întreg neamului nostru românesc. Nu mai puţin ştiu să apreciez ostenelile d-lui Nicolae Iorga pentru aprofundarea conştiinţei despre imperativele necesitate a acelor reforme politice în Ţara Românească, care ar avea de scop  dezrobirea ţăranului român din iobăgia şi noaptea neştiinţei, în care se află acum.
Sunt un biet muritor mult mai neînsemnat, cu puteri mult mai modeste, decât să mă încumet a intra la polemică cu un Nicolae Iorga. La asta ar putea să se gândească cel mult un Octavian Goga, ori Ilarie Chendi. Eu trebuie să mă mărginesc a declara încă o dată, că iubesc tot atât de mult ţărănimea română, cât o iubeşte domnul Nicolae Iorga căci iubirea nu recere deosebit geniu. Am mai declarat în două rînduri în acest ziar, că vederile d-lui Duiliu Zamfirescu referitoare la curentul poporanist în viaţa noastră culturală, politică şi socială nu sunt ale mele şi nu sunt nici ale  „Românului”. Nici nu cred însă, ca însuş domnul Duiliu Zamfirescu să fie duşmanul ţărănimii române. Dovedeşte contrarul romanele sale „Îndreptări”, mai ales însă „Viaţa la ţară”.
În orice caz pentru vederile d-lui Duiliu Zamfirescu, nimeni nu poate fi răspunzător, nici chiar eu, decât numai însuş domnul Duiliu Zamfirescu. Că publicarea articolului „Pilde bune” ar fi fost greşeală, se poate. Nu intru nici aici în polemică cu domnul Nicolae Iorga.
În ce priveşte foiletoanele 
d-lui Eugen Lovinescu, am urmărit cu atenţie scrierile acestui „universal june bucureştean”, dar, mărturisesc – nu am aflat în scrierile acestea absolut nici un singur cuvânt, care ar putea să fie insultător pentru cineva în lumea aceasta.
Domnul Eugen Lovinescu îşi are părerile sale referitoare la literatura română a zilelor noastre şi îşi aşterne pe hârtie părerile acestea. Oricine are dreptul a le combate, ori dacă nu sunt vrednice nici de atât, se vor scufunda în negura uitării veşnice. Poate nici atâta nu merită, ca de dragul lui, – să nu supăr întru nimic pe domnul Nicolae Iorga, – de urâtul lui să-mi iau osteneala ca să mătur redacţia. „Românul” – între marginile bunei cuviinţe – admite discuţie liberă în chestii literare. Îl rog pe domnul Nicolae Iorga să nu fie supărat pentru atâta treabă şi închei aceste rînduri prin cuvintele d-lui Nicolae Iorga din ultima sa carte: Oameni, care au fost, zicând şi eu: „Niciodată nu am jertfit adevărul vreunei duşmănii, dar multe prietenii am jertfit adevărului” Vasile Goldiş”.
Invocând solidaritatea naţională, Goldiş solicita lui Iorga în 14 august 1911 „să nu ridice spada sa puternică asupra ziarului „Românul!” Presat de Iorga, Goldiş reziliază orice contract de colaborare cu o serie de personalităţi: Duiliu Zamfirescu, Constantin Rădulescu-Motru, Emil Isac ş.a. În pofida nemulţumirii, ca urmare a comportamentului dictatorial al lui Iorga, colaborarea dintre cei doi continuă: istoricul va publica în „Românul”  o serie de articole prin care acesta se valida drept un fervent susţinător al românilor din monarhie. În 1914, Iorga intervine în conflictul iscat între  Goldiş şi Mangra, sprijindu-l pe primul, mergând până la propunerea adresată Academiei de retragere a titlului de membru al prelatului. Colaborarea dintre Iorga şi Goldiş este oprită în momentul interzicerii temporare a apariţiei ziarului „Românul” (1916)
Sigur, cele enunţate mai sus, nu vor vicia şi nu vor minimaliza valoarea ştiinţifică extraordinară a operei  lui Nicolae Iorga. Dar, înainte de toate, a fost  şi el om, cu foarte multe lucruri bune dar şi cu  minusuri. În anul 1936, Lovinescu susţinut de Ioan Petrovici, Mihail Sadoveanu cu care fusese coleg de liceu la Fălticeni şi eruditul G.Murnu recomandă intrarea acestuia la Academia Română. Propunerea întâmpină opoziţia categorică a lui Nicolae Iorga, care, tradiţional radical, nu accepta ideea de modernitate. Şi … totuşi Lovinescu este  un istoric şi  critic literar de mare valoare. Respingerea intrării la Academie să fie o întâmplare ? Iorga a „iertat”,  dar nu a „uitat” !

 Dr.  Lucian GIURA