2023-Anul A.C. Popovici (VIII): unde-i vatra mea? – România Jună! – Eram tânăr … aveam conştiinţă naţională? – eram cosmopolit perfect, dar nu ştiam cine sunt!

În 1885, Aurel C. Popovici descoperea Viena universitară, fiind student la Facultatea de Medicină, beneficiind de o bursă din partea Fundaţiei „Emanuil Gojdu”. În Viena exista deja o tradiţie: toţi studenţii români se cunoşteau şi erau primiţi în rândurile societăţii studenţeşti „România Jună”. Pentru a cunoaşte și înțelege rolul acestei societăţi am studiat lucrarea „ROMÂNIA JUNĂ (1871-1911) Monografie istorică”- autor istoricul şi publicistul bucovinean Ion Grămadă (1886-1917), apărută sub egida Societăţii Academice Sociale Literare (Editura societăţii „România Jună”, Arad, 1912).

În „Introducere” este prezentată Viena – „cel mai de frunte centru de cultură apuseană pentru Românii de sub centrul habsburgic”: «Din timpuri vechi întâlnim în analele universităţi rudolfine şi în ale altor şcoli înalte din acest oraş nume româneşti dintre cari unele au strălucit mai apoi în ţările lor. Un Petru Maior şi un Gh. Şincai au urmat la institutul „Sfânta Barbara” pe la 1780, pe un Gh. Lazăr îl aflăm în 1805 luând parte la apărarea Vienei în contra lui Napoleon, iar mai târziu la 1848 unul din fraţii Hurmuzachi, student, se luptă pe baricade alăturea cu colegii săi germani împotriva oştilor împărăteşti.

În liceul Theresian ilustrul elev T. Maiorescu face cinste neamului nostru prin talentele sale strălucite, şi câţi alţii ale căror nume au rămas necunoscute! Dar toţi aceşti studenţi răsleţiţi, neavând o organizaţie, o societate în sânul căreia să se întâlnească în orele libere. La Pesta o astfel de societate studenţească, cu numele „Petru Maior”, se înjghebase încă din 1862, adunându-i aproape pe toţi studenţii români rătăciţi în acel ocean străin. Exemplul acestuia îi urmară prin 1864 şi studenţii români din Viena, cari întemeiară nu atât o societate în toată forma, ci mai de grabă un club social-literar cu numele „Societate literară şi ştiinţifică”, fără statute recunoscute de guvern până în anul 1868, când dintr-însa a răsărit ca şi Eva din coasta lui Adam, societatea „România”, mai numeroasă, mai activă şi prin urmare cu mai mult drept la existenţă. Tot cam pe atunci se înfiinţă la Graz „Românismul”, la Berlin „Familia”, iar ceva mai târziu în Paris „Uniunea Românilor”. În loc ca cele două societăţi din Viena să trăiască în pace şi în armonie, ele se înduşmăniau necontenit, aşa că bunul român bucovinean Alecu Hurmuzacki împreună cu acei studenţi cari formau aşa numitul „Club al indiferenţilor” stăruiră pentru fuzionarea celor două societăţi în una nouă cu numele „România Jună”, un adevărat azil pentru studenţii români. Căci ce este mai natural, decât ca fiecare tînăr să afle în oraşul în care voieşte să-şi facă studiile superioare, un loc de întâlnire, un izvor de recreare şi întărire sufletească? Aceste-s societăţile studenţeşti de felul „României June”, care, purcezând din unirea celor două societăţi amintite, a fost, este şi va fi ca o insulă într-un ocean, ca o oază în pustie pentru tinerii studenţi, cari ca şi albinele merg să strângă miere de prin flori străine, pentru ca întorcându-se apoi acasă din fagurii lor să îndulcească neamul nostru cel amărât.

Pentru prima dată rupt dela sânul părinţilor, din cercul neamurilor, amicilor şi cunoscuţilor, şi aruncat în mijlocul unei lumi nouă, plină de bunătăţi, dar nici decum liberă de răutate şi de corupţiune, departe de orice ajutor şi mângâiere şi fără oareşcare îndegetare binevoitoare în calea sa, adese lipsit de mijloace şi sărman, ar putea oarele junele student începe şi continua cariera sa fără pricină şi fără nici o scădere, dacă nu l-ar îmbrăţişa inimi frăţeşti cu iubire şi prietenie, dacă unul mai expert nu l-ar îndătina cu mizeriile traiului omenesc şi n-ar afla încurajare, împintenare şi sucurs? Iubirea colegială înlocuieşte între străini pe cea părintească, sfatul şi exemplul unui frate şi amic înlocuieşte paza şi epitropia părinţilor, şi iată că cu timpul, din june dependent şi povăţuit, studentul devine bărbat independent şi matur. Deosebit de frumos descrie Mihai Teliman, regretatul foiletonist bucovinean, suferinţele ce le-a îndurat în Viena, suferinţi caracteristice pentru toţi tinerii noştri crescuţi în atmosferă străină. „Eram fericit, pentru că eram tînăr. Fruntea o purtam cu sumeţia tinereţei, mândria floarei, nechibzuirea vlăstărei, care nu ştie că vin şi brumi … Eram tânăr … Aveam conştiinţă naţională? … Nu; inimă numai.

Crescut sub influenţe diametral opuse geniului românesc, îmi rămaseră numai amintirile casei părinteşti … M’am dus. M’am dus şi capul cu via-i memorie-mi era plin de toată istoria lumei; ştiam cine-i Frideric Barbarosa, cunoşteam dearostul versuri din cântecul Nibelungilor, fraze goale din mulţi autori … germani imprimate memoriei mele prin silă, cunoşteam castelele de pe malurile vechiului Rhin; cunoşteam câmpiile Andaluziei mai bine decât cuibul naşterei, cunoşteam seria regilor ce au domnit cu aviditate şi cunoşteam şi mai bine pe acei rari bărbaţi înălţaţi pe tronuri, de a căror activitate s’au legat şi fapte bune; ştiam toate, eram cosmopolit perfect, dar nu ştiam cine sunt. M’am dus şi m’am tot dus. Şi în Putna zăceau oasele lui Ştefan-cel-Mare şi eu m’am dus şi nu ştiam că zac. Şi m’am dus şi nu ştiam, că coastele de oţel ale ruinei din Suceava sunt coaste româneşti; şi m’am dus şi nu ştiam că la Vamă, „Stâlpul lui Vodă” şi azi e spaima Tătarilor; m’am dus fără dragoste de ţara mea şi cu mai puţină geografie de cum o are puiul de vulture ce îşi părăseşte cuibul de pe goala stâncă. Şi am sosit în Viena bloc eratic în ocean străin … şi abia acum între milioanele de oameni am simţit că sunt singur. Pricepeam graiul ce-l vorbesc valurile ce mă înconjurau, însă el era străin şi inima mea vădană a rămas”. Teliman aminteşte apoi despre o vizită făcută coloniei cehe din Viena: „Suntem străini şi între străini înveţi a fi al tău. Hai cu noi! Viena numără milioane de nemţi, dar noi cehii avem locul nostru de întâlnire, localul nostru, unde fiecare suflare de a noastră aruncată în acest ocean îşi poate auzi graiul şi afla mângâierea depărtatei vetre părinteşti”. Şi m’am dus cu ei şi am aflat colonia cehă adunată la masă în birtul lui Vrhlicki, patriot şi el din câmpiile coroanei boheme. Au început a cânta la mijlocul mesei între pocale. Au cântat cântecul: Kde domov moy? (Unde-i vatra mea?) şi la ultima strofă s’au ridicat toţi, cu un sfânt entuziasm şi au jurat a muri pentru limba şi ţara lor. Şi atunci am primit şi eu botezul conştiinţei naţionale … Şi-am înviat din morţi.

Ceea ce Cehii au răsădit în impresionabila mea inimă, a cultivat „România Jună” mai departe.

Şi m’am întors în patrie din Saul un Paul” (n.e.: Mihai Teliman, Foiletoane, pg.15-17, Suceava, 1906)»

Trimis în societatea „România Jună” – ca delegat al studenţilor medicinişti -, Aurel C. Popovici va explora viaţa studenţilor români din Viena, aşa cum o descrie atât de veridic publicistul Ion Grămadă:

«Era interesant să vezi întâlnindu-se în Viena Românul Braşovean cu vorba-i ruptă şi aleasă, şi pe cel din părţile Clujului şi mai dinlăuntrul Ardealului cu expresiuni greoaie, pe Bănăţean cu dialectul lui propriu, pe tinerii din Principatele române cu vorbirea lor sprintenă şi frumoasă, dela cari toţi ceilalţi aveau să profite ceva spre îndreptarea limbei lor. Mai rău stăteau pe atunci cu limba românească Bucovinenii, cărora limba germană şi chiar ruteană le era mai îndămânatecă. Ce să mai zicem despre sentimentele naţionale ce le aducea fiecare cu sine? Ale unora erau prea înfocate, iar ale altora se apropiau de punctul de îngheţare».

(va urma)