„La Săliște, pe uliți, în curți…”, printre amintiri

Pe Ulița ia Mare, acum strada Andrei Șaguna, în casa părintească am avut parte de o copilărie fericită, fără lipsuri, și de o tinerețe „înflorită”, înconjurată de o famile frumoasă, cu bunica dinspre mamă în apropierea noastră, buna, care mă primea cu dragoste, mă învăța rugăciuni pe care să le spun înainte de culcare și în care să-i pomenesc pe cei mai dragi inimii mele: mama, tata, fratele, bunica, unchiul etc.

Bunica mea avea casa „deschisă”. Iarna punea războiul de țesut în jurul căruia se strângeau vecinii apropiați. Lucrul de mână, torsul lânii, împletitul ciorapilor, dantela, dar și voia bună, însoțită de glumele celor care stăteau pe margini, erau la locul lor în fiecare seară. Pentru bunica, ziua de muncă era de dimineața până seara. Trebuia să fie așa, deoarece era văduvă cu trei copii, cărora era necesar să le asigure existența, bunicul fiind mort în Primul Război Mondial, la Budapesta.

Am avut colegi de școală și vecini deosebiți cu care am străbătut multe din coclaurile Săliștei, mai aproape și mai departe de casă, pe dealuri sau sus la munte. Sunt de neuitat excursiile de la Mănăstirea Foltea, în plimbare până sus la Cuculeu, unde se deschidea o panoramă atât de frumoasă și, dacă zarea era limpede, privirea „mergea” foarte departe, până spre satele de la câmpie. Mergeam cu toții la rugăciune cu ocazia hramului mănăstirii, de Sfântul Gheorghe, și de lzvorul Tămăduirii, în vinerea după Sfintele Paști. Cu vecinii dragi, copii fiind, urcam dealurile după afine sau ciuperci, uneori ajungând până pe Dosul Corbului sau până în Șanta.

Mai mărișori, cu mai multă rezistență, ajungeam până în brazii din apropiere de Foltea, de unde adunam buburuzi pentru foc. Umpleam fiecare câte un sac și, la coborâre, făceam un popas pe dealul numit Budă. Coboram apoi pe scurtătură, prin Văgăună, lăsând sacii să se rostogolească la vale. Eram tare fericiți, unul mai vesel decât altul.

Jocurile din Ungheț, cel de la Primăria Veche, – „de-a omul negru”, „de-a calul”, „de-a lerga” -, erau momente de mare bucurie pentru noi, copiii, numai foamea ne lăsa duși acasă.

Iarna coboram pe dealul de pe Grui cu săniuțele și patinele. Era un du-te-vino de copii mari și mici, bucuroși și îmbujorați de frigul iernii, dar dornici să ajungem cu sania cât mai departe în vale. Era foarte greu să ne despărțim de acest joc, doar venirea serii ne trimetea cu gândul spre casele noastre, plini de zăpadă și înghețați.

Chiar dacă eram la o vârstă fragedă, am asistat la multe evenimente care au avut loc la școală, în Piața Mare, la Pavilion, la Biserica de Dinjos, la Neted, la Rondou etc. Am prins jocul tinerilor din sat la Pavilion, n-am uitat taraful de lăutari, era multă frumusețe și tinerețe. Fetele veneau la joc, se bucurau că le joacă feciorii, dar respectau o regulă bine știută: când veneau vacile din ciurdă, trebuiau să fie acasă.

I-am însoțit, copil fiind, pe studenții care defilau la înserare pe străzile Săliștei, de la Rondoul Mare, cu cântece studențești și torțele aprinse. Am fost și la petrecerea pompierilor de la Neted și, când am ajuns ceva mai mărișoară, tata m-a invitat la o „Hațegană”. M-a luat prin surprindere, dar eram foarte mândră de mine.

Stârnind amintirile, încerc să mai evoc drumețiile spre Crinț, pe care le făceam de fiecare dată străbătând Scurtătura cea Mare. Pe acest drum era și un izvor la care rămâneam pentru puțin timp să ne răcorim și să ne odihnim. Îmi amintesc o întâmplare , oarecum hazlie, despre care mi-a povestit mama. Au poposit acolo niște oameni de demult, care se întorceau de la uscatul fânului, de la moșie, și la un moment dat a avut loc un dialog:

-Răce-i apa, măi Dumitre?

-Îi răce, babu Ioane!

-Apăi, mulțumesc că mi-ai spus, c-apăi nu mă mai spăl!

La Șipotul Picului mă trimetea mama după apă cu urciorul cel verde. Până într-o zi când, din neatenție, l-am lovit de Podul Picului și l-am spart. Nu știam pe vremea aceea că cioburile aduc noroc. Știu doar că mama nu m-a certat atât de rău, dar eu nu am uitat această întâmplare.

De neuitat sunt evenimentele legate de Biserica de Dinjos, cea mai apropiată de casa noastră. Ce frumos era când intram în biserică, cu toți copiii de la școală, cântând Imnul Floriilor și în mâini cu stâlpări de salcie înverzite atunci când sărbătoream „Floriile”! Aproape toți copiii eram îmbrăcați în costume naționale săliștenești, iar eu le-am păstrat pe acestea timp de optzeci de ani în casa părintească.

Pentru că aproape în fiecare casă era o vacă care trebuia să meargă la pășune în locul numit Bucine, de fapt acesta era rostul acestui teren, noi, copiii ai căror părinți aveau cel puțin o vacă care mergea în timpul verii la păscut, primăvara întindeam cu sapa mușuroaiele de pământ, pentru a pregăti terenul ca vacile să poată folosi cu spor iarba și în voie. S-a întâmplat să se petreacă acest lucru chiar după Sfintele Paști. Ne-a pus mama în săculeț cozonac și ouă roșii și, cu sapa în mână, ajungeam până hăt departe, până spre Pădurea Magului.

Podul care se află lângă troița de pe Grui, unde începe plaiul care merge spre Crinț, se numește Podul Plaiului. Troița aceasta am refăcut-o din temelii în anul 1991, am mai refăcut-o încă o dată și o îngrijim și acum. De multe ori am stat și am numărat câte troițe sunt în toată Săliștea. Ar fi frumos ca oamenii de astăzi să fie la fel ca cei care au fost cândva, să se închine când trec prin fața unei cruci, poate în acel moment să le vină gândul cel bun să mulțumească când cineva îi salută. Se răspundea odată: Mulțumesc dumitale!

Chiar dacă eram foarte tânără sau destul de mică, am trăit în mijlocul oamenilor și al evenimentelor cu multă intensitate, alături de colege și prieteni adevărați.

Am plecat pentru multă vreme departe de satul natal, dar am ținut mereu legătura cu oamenii, m-au interesat evenimentele și, cu bune și cu rele, m-am bucurat văzând că au loc transformări în bine, că mai am cu cine povesti despre cum a fost odată, dar și bucuria de a revedea casa părintească, pe care o am și în ziua de azi, ulița copilăriei, Biserica, Școala.

Expresia „La Săliște, pe uliți, în curți…” aparține lui Nicolae Stan Petruțiu, un vrednic de pomenire scriitor și cronicar săliștean.

Înv. Maria Grancea (Oara Goșa)

Săliște, februarie 2023