ITINERARII TRANSILVANE

L-am privit întristat, cum zăcea pe patul său de spital, sleit de ale sale tot mai puţine puteri. De-a noastră reciprocă mare bucurie a revederii, priete­nul meu părea mai viu ca niciodată, şi mi-a spus la despărţire: „Ioane, dra­gule, când ne va veni vremea despărţirii de această lume ne-om muta în stele, strălucind. Şi nimeni nu va mai ştii de noi şi de vrerea noastră de pe pământ!”. Fac precizarea că în acele tim­puri încă nu reapăruseră pandemiile Covidurilor mortale ale omenirii. Iar atunci când au revenit, pe el l-au secerat în singura noapte petrecută la Tera­pia Intensivă a Spitalului din Sibiu. La îngropă­ciu­nea trupului său femeile prezente plângeau fără să-şi ascundă lacrimile, iar bărbaţii jeleau cu frunţile plecate. Un astfel de Om între Oameni a fost dragul meu prieten drag: DECE­BAL MIHĂILĂ (Mănică). Fusese un neîntrecut maes­tru electrician-bobi­nator la RETRASIB; un permanent călător pe potecile munţilor; un de­săvârşit grafician pe sticlă de monumente medie­vale sibiene; un pasionat de­gus­tător de beri şi fumător de ţigări; un dibaci pescar nenorocos, la fel ca şi mine. La trecerea unui an de la moartea lui, mă consolez cu speranţa că Bunul Dumnezeu îl mai are în paza Sa ocrotitoare!

nnn                                                               

Cele două mari piaţete ale Sibiului sunt dispuse, de o parte şi de alta a zidurilor, fortificaţiilor şi bastioanelor de breaslă şi de apărare ale fostei Cetăţi Medievale, având în veci­nă­tatea lor zeci şi zeci de clădiri impunătoare, pre­cum şi o suită întreagă de mari palate şi edificii publice, bătrâne parcă de când lumea. Fiindu-le fru­mos şi inteligent restau­rate faţadele, arhitecţii-con-
s­tructori le-au păstrat neal­terat chipul şi patina acelor vremuri, noua lor zugră­veală reproducând culorile gândite de întâii lor con-
s­tructori. Ba mai mult, acolo unde s-a putut au fost păstrate aceleaşi porţi şi ferestre cu tocuri lucrate în lemn masiv de brad, având sticla subţire precum foiţa de ţigară, topită şi turnată manual. În vecinătatea le­gen­darului „Pod al min­ciunilor”, călătorului îi iese în cale cel mai bătrân Turn medieval. Forturile sale de apărare având venerabila vârstă de opt secole. Şi cum trebuia să poarte un nume, localnicii i-au spus „Turnul Scărilor”. Iar pe acele scări, luându-le la pas şi delectându-te prin a le număra în gând trep­tele. Urci sau cobori din „Oraşul de Sus” în „Oraşul de Jos”, şi invers. Cel avizat de slova scrisă a istoriei, va simţi sub talpa picioarelor sale nu numai răceala lespedelor des­prinse din stânca munţilor, dar şi a bolovanilor şi a pie­trelor de râu. Însă şi fi­reasca bucurie şi mândrie de a călca peste urmele adâncite în trecut ale paşilor Oamenilor de demult. Aşa sunt: enciclopedul-poliglot Nicolaus Olahus, cneazul Iancu de Hunedoara şi fiul său Matei Corvin, regele Vladislav II Jagiello, dom­nitorul muntean Mihnea Vodă cel Rău, fiu al te­mutului Vlad Ţepeş, Petru cel Tânăr şi a lui mireasă minoră (sâr­boaica Elena Cherepovici), nepot al lui Petru Rareş, Voievodul Mihai Viteazul, învingătorul bătăliei de la Şelimbăr, Carol al II-lea, rege al Sue­diei, precum şi mai toţi împăraţii şi principii din timpul Imperiului Habsbur­gic şi al celui Austro-Ungar. Dar şi unii dintre cei mai cunoscuţi muzicieni şi literaţi ai vremurilor trecute, între care compozitorii Joseph Haydn şi Franz Liszt, precum şi poeţii Mihai Eminescu, George Coşbuc şi Octavian Goga. 

nnn 

O supărăm când ne creşte şi o plângem când nu mai este. Nu ştiu nici cine este şi nici din care meleag transilvan vine purtătoarea numelui de Liliana Burac. Ştiu, însă, că mi-a trimis în plic netimbrat şi neştampilat poştal o minunăţie de poezie, închi­nată memoriei mamei sale. Vă recomand să nu-i citiţi versurile în mare grabă, eu asigurându-vă că nu veţi rezista să nu lăcrimaţi: ”Basmaua ma­mei şedea-n cui,/O strâng la piept, că mama nu-i…/S-a dus să răsădească flori/Într-o grădină după nori,/Şi-o tot aştept să vină iar/Dar în zadar…/S-a dus cu cât avea pe ea,/Nici o liscaie nu avea./Doar zâmbetu-mpietrit pe faţă,/În palme…faptele de-o viaţă/Şi-n poala sufle­tului său…/Bocetul meu…/Mereu o caut din priviri,/Prin drum, prin casă, prin vecini/Şi uneori, mi-se pare/Că o zăresc în de­păr­tare/Şi dau să ies în calea sa/Dar nu e ea…/Unii mi-au spus că nu se poa­te/Să o zăresc în tot şi-n toate,/Că mama s-a toc­mit la sfinţi,/Degeaba stau să-mi săr din minţi,/S-o uit că altfel e prăpăd…/Dar eu o văd…/Ba pune busuioc la grindă,/Ba scutură un ţol din tindă,/Ba-i cu găleata la fântână,/Şi mă reped să-i iau din mână,/Dar până să ajung la ea…/Nu mai era”.

nnn    

Din adevărurile de netăgăduit ale vieţii omului, pe trei dintre ele le-am decupat din inspiraţia versificată a filozofului-poet Lucian Blaga (1895-1961), fiu al Lancrămului Văii Frumoase a Sebeşului-Albei Iuliei: „Copilul râde: Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul”; „Tânărul cântă: Jocul şi-nţelep­ciunea mea-i iubirea”; „Bătrânul tace: Iubirea şi jocul meu e-nţelep­ciunea!”

O altă înşiruire de ade­văruri adevărate, gândite de alte minţi, rostite de alte guri şi scrise de alte mâini. Trăind nu numai în stricta realitate a zilelor şi anilor vieţii mele, ci şi în lectura paginilor unor cărţi de căpătâi, de mult scrise şi recent uitate, am ajuns la concluzia, universal vala­bilă, cum că pentru fiecare om există un ceas al venirii sale pe pământ şi un altul al plecării definitive din această lume mare. Că drumul fiecăruia în viaţă este unic în felul lui, oricât am fi dispuşi să credem că uneori se întâmplă să străbatem aceleaşi dru­muri şi să ne iasă în cale aceleaşi întâmplări. Sunt de acord că ele pot fi ase­mănătoare, dar nu şi în lungimea sau în scurtimea paşilor noştri. Şi nici a ritmului călcării lor adâncit şi apăsat! Cât despre dru­murile româneşti (reale, nu cele imaginare, poetice, filozofice sau politico-electorale), avem la înde­mâna luminii ochilor şi la puterea înţelegerii minţilor noastre să pricepem sau să nu pricepem lecţia scri­să, lăsată nouă mărturie, încă din anul 1940, de ro­mancierul Mihail Sado­veanu (1880-1961). O lec­ţie rămasă valabilă până în zilele noastre: „Drumurile care nu sunt asfaltate, nici pardosite cu granit, care au rămas ca-n vea­cul părintelui Decebal, îmi par mult mai interesante, căci mă pot scoate pe tărâmul celălalt”. În concluzie: Fiecare „călător” urmăreşte un drum lăun­tric sau exterior, călăuzit de o conştiinţă despre care, istoricul, filozoful şi criticul literar Tudor Vianu,1898-1964, scrie că „este pur­tătorul marilor forţe ale istoriei. Fiecare dintre noi este moştenitorul istoriei şi creatorul ei. Mă simt apăsat de întregul trecut şi răspunzător pentru întregul viitor”

nnn    

După un voievod tran­silvan precum cel cu numele de Ion (Iancu) de Hunedoara şi doi cărtu­rari-teologi precum ilu­ministul Timotei Cipariu şi mitropolitul Andrei Şaguna; după un tânăr moţ-revo­luţionar precum Avram Iancu şi un poet precum Octavian Goga; după un condeier asemeni lui Geor­ge Coşbuc şi un romancier precum Liviu Rebreanu; după un filozof-poet precum Lucian Blaga şi un altul precum Ion Alexandru, în urmă cu 1100 de zile şi-a lăsat ramurile la pământ încă un falnic arbore din desişul înzăpe­zit al codrilor de aramă ai Ardealului-Transilvan: ION  BRAD. Talentatul scriitor, de mare cinste şi omenie al neamului său cel româ­nesc. Poetul Târnavelor şi al satului Pănade, din vecinătatea Blajului „Şcolii Ardelene” şi al legendarei sale „Câmpii a Libertăţii”. Să răsfoim printre filele ultimelor sale stihuri: ”Ardealuri nu sunt multe, doar unul cât o mie”; „De-ar învia toţi morţii noştri, n-ar încăpea în tot Ar­dealul”; ”Râdeau de moarte dacii liberi…Noi nu mai suntem neam cu ei?”;„În patul în care m-am născut, prea tînără, se stinsese Mama”;„Şterg ochii, ca lumina să nu se schimbe în lacrimi”; „Blajul nostru cel de toate zilele/Dă-mi-l, Doamne, înapoi aşa cum a fost”.

Ioan Vulcan-Agniţeanul

Sibiu, joi, 9 feb.2023