Din pridvorul clopotniţei (de jur-împrejurul tăcerii)

Gândim în prognoze şi între compromisurile unde se întâmplă să ne aflăm, dacă rămânem între parantezele unde nimic nu se explică. Nu există justificare în acolada sub care se comprimă (sau se compromite) agresivitatea pasivă a acceptării unei realităţi inversate. Un proiect este gândit în paralel cu forma în care se topeşte închipuirea. 
O statuie poate fi turnată în formele negaţiei. Poate fi stupidă, fără braţe, cu-n sân lipsă şi, totuşi, convenţională. Ca o platitudine. O deghizare în forma topită a tăcerii dintr-un clopot e pătimaşă, dar nu presimţim ceea ce urmează să se întâmple…Ceea ce urmează e idealul justificării afective, baladescă, ante sau antilirică, sau convenţională, ca să nu-i spunem protectoare. Răzbunarea dinprejurul tăcerii e încă o contradicţie, o variantă neexplicită şi, eventual justificată între ipostazele tăcerii auzite.
E compromisă tăcerea, ca o trădare a începutului conceptual, de unde porneşte sfârşitul care ne scapă de viitorul închipuit. E compromisă trădarea, dacă este reală. Şi invers poate fi cu folos, din moment ce trăim într-un spaţiu anecdotic şi convenabil, poate presimţit-atunci când tăcerea se adaptează trecutului, într-o succesiune a tragismelor ce vor urma. Avem mentalitatea "aritmetică" a eroismului sub formă de mentenanţă a istoriei şi repetăm, şi tot nu am învăţat cum să-ţi dai duhul în liniştea ce te împresoară în virtutea unei virtuozităţi cosmice din pridvorul clopotniţei. De unde poate începe orice sub sau în forma gândirii. 
                                                       ***
Gândim în prognoze şi între compromisurile unde se întâmplă să ne aflăm în pridvorul suspendat al clopotniţei, unde se acceptă compromisuri tăcute şi justificative. Dintotdeauna, reşedinţa sufletului destinat la o adresă conspirativă, este retopită şi redistribuită, într-un sunet repetitiv şi lovit de limba de fier în care ne exprimăm amăgirile-ca un paj blestemat să-şi răzbune presimţirile prin negarea adevărului "incest" unde amurgul îşi dezmiardă următoarele zile ale pătimirilor. Şi nu trebuie să convingi, în taină. Totul se petrece într-o explicaţie afectivă şi la fel de tainică: sufletul are volum?
Dar tăcerea? în forma ei, regândită prin amăgire şi topirea cuvintelor în formele literelor retopite-justificând o reluare pasivă a acceptării prin inversarea realităţii, rămâne aceeaşi tăcută, dar agresivă justificare prin succesiunea sunetelor din forma interiorului gândirii.
Ce se aude, în jurul din interiorul clopotului unde se dezminte tăcerea agăţată de o frânghie fără capătul înnodat, e încă o tăcere gândită. De aici se intră în mentenanţă pe termenul nedefinit, amăgitor şi atât de convingător al tăcerilor…