Sălaş în scorbura din arborele vieţii

Acum treizeci de ani, Vladimir Munteanu îşi pregătea sălaş în aşteptarea "care avea aerul că nu ar exista (…) Încerca să înţeleagă şi nu înţelegea, şi resimţi o durere blândă potolindu-i vertijul memoriei şi la un moment dat auzi un zgomot uşor, şi privi înapoi şi nu văzu nimic" ("Cartea muntelui în derivă", postum).
Acum treizeci de ani, Vladimir nu era obsedat de moarte. În logica aducerii aminte-de fapt, în împărăţia neantului moartea are vocaţie de libertate şi, câteodată, prisoseşte prin generozitate, dar "un nămol amar, răscolit de cuvinte" ne transformă în elemente de sine stătătoare. Ca în ultimii treizeci de ani, de când Vladimir a rămas voluntarul care ne întreţine înafara morţii, încă respirabile.
Acum treizeci de ani, Vladimir a ales memorarea verbului din sine: "Nu simt că voi muri, murmură el. Mintea nu-mi concepe murirea. E adevărat, pe întinderea trupului s-au stins, când ici, când colo, candele ale vieţii, dar spiritul îl simt abia matur…". E adevărat, semantica prozatorului îşi are sorgintea în comunicarea cu sacralitatea memoriei atemporale:

Trebuie să fii anonim ca să-ţi aminteşti.
Să nu fi cunoscut pe nimeni care să fi murit
de moarte.
De-atunci n-am mai cunoscut pe nimeni
cu o vocaţie a supravieţuirii
în pragul destinului unde
"mă împing oamenii în împărăţia cerului
şi eu tot pe-aici",
anonimul generos încă un an
din cei treizeci de atunci.
                                                     *
Ai rămas tânăr, Vladimir. Într-o zi voi regreta că am îmbătrânit înaintea ta, nemaiavând inspiraţie înaintea sfârşitului. Noi, ăştialalţi, vieţuitori de ocazie în derivă, suntem alcătuiţi din nelămuriri şi gesturi frânte în pâcla din fuioarele spre nicăieri. Suntem confuzi în vinovăţia vieţii alcătuite din nereuşitele supravieţuirii. Avem talentele imponderabile ale repetiţiilor mute şi blocaje în retorica pământeană, unde ar trebui să aflăm "În ce om sălăşluieşte măsura omului?"
Ai rămas tânăr, Vladimir. Mai tânăr cu treizeci de ani.