Un săliștean episcop la Buzău: Dionisie Romano (1806-1873), Membru de onoare al Academiei Române

Dimitrie Romano s-a născut în 29 iulie 1806 într-o familie de agricultori  sălișteni. A avut o soră, Stanca; ambii copii, loviți de soartă, rămân orfani de tată la o vârstă fragedă. Mama acestora, rămasă văduvă, trăiește în Săliște până la măritișul fetei, apoi, pe la anul 1820 trece în Moldova la Agapia, la mănăstire, unde se călugărește sub numele de Mitrodora ducându-și veacul acolo până la sfârșitul vieții (1860). Un  drum identic, monahal,   urmează de la 15 ani și fiul acesteia, care în cadrul  Mănăstirii  Neamț  este tuns în monahism în 1823 primind numele de Dionisie. Vestita mănăstire moldoveană dispunea  la acea vreme de  una din cele mai avansate tipografii ale Bisericii noastre ortodoxe și ale țării, tânărul călugăr deprinzând rapid  meșteșugul tiparului.

            Surmontând diferite greutăți, reușește să parcurgă cursul normal de pregătire al învățătorilor de la celebrul Colegiu „Sfântul Sava” din București, prima școală cu predare în limba română din Țara Românească , creație a lui Gheorghe Lazăr. În 1828 instituția este închisă ca urmare a ocupației rusești; în condițiile date, Dionisie este găzduit și ocrotit de episcopul Ilarion de la Argeș în biblioteca căruia își astâmpără setea de cunoaștere,devorând, literalmente, valoroasele tomuri aflate aici.

            În anul 1832 se înființează la Buzău o școală românească. Doi ani mai târziu îl aflăm pe Dionisie prezent cu o cuvântare la resfințirea Catedralei restaurate  de episcopul Cesarie, prelat care-l numește director al tipografiei din Buzău. Dionisie Romano, împreună cu transilvăneanul Gavril Munteanu, adus la Seminarul ce luase ființă la Buzău, întemeiază periodicul Vestitorul bisericesc care se adresa  atât clerului cât și masei largi a laicilor  (1838-1840). Concomitent, Dionisie publică scrierea Biblioteci religioase-morale precum și numeroase (peste 200) predici (vezi: I. Lupaș, O carte de rugăciuni și autorul ei, în: Revista Teologică, anul XX, 1930, nr.5-6, p.233-234) dar și transpuneri din Félicité Robert de La Mennais (Lamennais) 1768-1848, scriitor, politician, diplomat, militant al unui umanitarism creștin-democrat, cu opul Cuvintele unui credincioscare a jucat un rol important în influențarea literaturii romantice, inclusiv cea română. Următoarea traducere este Geniul creștinismului sau Frumusețea religiei creștine a lui François René de Chateaubriand (1768-1848),  politician, diplomat și Membru al Academiei Franceze, fondator al romantismului. Încheie gama acestor tălmăciri cu opera intitulată Meditații  realizare a Sfâtului Augustin din Hypo (354-430), unul dintre părinții Bisericii latine. 

Ierodiaconul Dionisie, ca profesor național în Buzău, s-a ocupat cu întocmirea manualelor de învățământ primar care lipseau cu desăvârșire. Ele au fost traduse din limba franceză și apoi imprimate în tipografia episcopiei de Buzău: a) Abecedarul religios –   cuprindea mai multe rugăciuni destinate tineretului; b) Biblioteca tinerilor începători, sau culegere de întâile cunoștințe trebuincioase pentru învățătura copiilor, ce încep a citi alcătuită din șapte capitole tratînd temele: despre Dumnezeu, religie și morală, despre socoteală; despre timp și părțile lui, descriere generală a universului, adică a cerului și a pământului; despre cele trei împărății ale naturii. Ca metodă didactică, avansată pentru acele timpuri, se practica dialogul prin întrebări și răspunsuri între învățător și învățăcei; c) Aritmetica, o broșură de 45 de pagini; d) Geografia,o broșură de 36 pagini, care prezintă noțiuni generale despre geografie, despre cele cinci continente, cu țările și capitalele lor, cu scurte informații despre acestea și, în final, date despre teritoriile locuite de români; e) Principii de cathehism și f) Manualul adevăratului religios. Manualele au văzut lumina tiparului,între anii 1837-1839, alături de alte lucrări, când tipografia se afla sub conducerea sa. În aceeași tipografie, Dionisie Romano publică împreună cu unchiul său Ieromonahul Ierotei, inspector seminarial la București, cartea intitulată Kiriacodromion, sau Cuvintele lui Nichifor Teortoki. Anterior, la începutul secolului al XIX-lea, această lucrare a cunoscut o ediție în timpul mitropolitului Dositeu, devenită în timp o raritate bibliofilă.  

 Pe lângă activitățile administrative și organizatorice, noul director este absorbit cu reformarea manualelor utilizate în procesul instructiv-educativ, condiție impusă  întregului corp profesoral. Din această etapă a activității sale datează și manualele editate în a sa Revistă religioasă din anul 1851: a) Prescurtare din geografia sfântă și veche; b) Geografia antică din Asia, Africa și Europa; c) Ermeneutica sacră  și d) Principii de retorică și elocința amvonului .

            Intensa activitate desfășurată în această perioadă este recompensată de Mitropolitul Neofit prin ridicarea la treapta preoției, onorat  cu rangul de protosingel și, la scurtă vreme, cu cel de archimandrit. Profesorul de cântări, Anton Pann,  publica la București  în 1847 o lucrare întitulată Prescurtare din basul muzicii bisericești și din Anastasimarin, dedicată  „Cuviosului protosingel Dionisie Romano” în care sublinia: ,,..bunătatea Cuvioșiei voastre, care face pe mulți să vă iubească și să vă respecte fiecare, aceea m-a făcut și pe mine a socoti că nu  vă veți supăra a vă închina această carte, fără a vă aduce într-însa măgulitoare laude”.

            Temperament vesel și glumeț în raport cu cei cu care intra în contact, avea  o înfățișare plăcută, căutat și acceptat în cercurile frecventate. Activitatea didactică și cărturărească desfășurată de acesta, beneficiar al unei severe discipline a muncii și  a unei memorii de excepție, este apreciată de Mitropolitul Nifon al Țării Românești care îl numește în funcția de director al Seminarului central din București. În timpul cât a  condus instituția aceasta își avea sediul la Mănăstirea Radu -Vodă. Preocupat de ridicarea mivelului de pregătire al cadrelor didactice de la Seminarul din București, dar și de la celelalte școli din parohii, Dionisie propune Mitropolitului Neofit trimiterea de tineri absolvenți ai seminarului, la școlile din străinătate în vederea studierii mai profunde a științelor teologice și umaniste. Pe cheltuiala Mitropoliei numeroși tineri își desăvîrșesc studiile  la Moscova, Petersburg, Atena, Pesta. 

            Dintr-o recenzie a studiului Corespondența lui Coronini, autor I.Nistor, apărută la Cernăuți, istoricul Nicolae Iorga sublinia un aspect necunoscut până atunci din viața lui Romano și anume faptul că în anii 1847-1848, Mitropolitul Nifon îl  folosește ca emisar în Rusia în contra lui Bibescu (Revista Istorică, anul XXV, 1939, nr.1-3, p.97).

Dionisie se implică în evenimentele revoluționare de la 1848 și tipărește, în imprimeria secretă a lui Eliade și Tell, o broșură contra ocupației rusești. Rușii urmăreau să-l prindă și să-l trimită la ei în țară. Este arestat și suportă, alături de alți revoluționari,  rigorile  penitenciarului din Văcărești. După câteva luni de detenție, este eliberat, se refugiază în Transilvania, mai întâi la Brașov, apoi la Sibiu unde se integrează cercului  de persoane agreate de episcopul Andrei Șaguna. Dar, în fața evenimentelor care se anunțau primejdioase, Șaguna însoțit de Dionisie Romano părăsesc orașul de pe Cibin, străbat Transilvania și ajung teferi în Muntenia. Drumul lor se desparte la București, Șaguna urmându-și calea prin Moldova, Bucovina, până la Viena, ținta refugiului său. Dionisie este împidicat în a  reocupa  postul deținut   înainte de revoluție și obligat  a se retrage la Mănăstirea Băbeni  din fostul județ Râmnicul Sărat. În perioada petrecută la Băbeni, Dionisie tipărește, timp de câțiva ani, „Ecou Bisericesc.” Referindu-se la această experiență el menționa: „Ieșind din București, pentru câtva timp și retrăgîndu-mă în singurătatea unei mănăstiri, mi  s-a părut că nu pot întrebuința mai bine orele petrecute aici, decât a mă ocupa cu lectura, mai ales scriind, că scopul acestor așezăminte este cu totul moral și mai mult cu lucruri morale și cu învățătura, precum urmau părinții cei dintâi ai bisericii.” Potrivit propriilor mărturisiri, în această perioadă a tradus mai multe lucrări religioase din limbi străine, fiind și autorul a două broșuri : Mângâitorul celor întristați și Mângâitorul celor bolnavi și celor bătrâni, meditațiii asupra unor cuvinte din Sfânta Scriptură.

Prolifica sa activitate este prețuită și de domnitorul Barbu Știrbei și a sa soție  Elisabeta, cel care îl desemnează  egumen al  Mănăstirii Sadova, aproape de Dunăre (1851). În semn de apreciere a gestului domnesc, acesta  dedică Doamnei Elisabeta două lucrări religioase, traduceri:  Rugăciunile Sfinte și Dumnezeești. Liturghier  apărută la Tipografia Kopaining, 1851)  și Adunare de Rugăciunile cele mai trebuincioase fiecărui creștin, ediția I – epuizată, fără urmă; ediția a II-a , tipărită cu girul Mitropolitului D.D.Nifon, la București în  Tipografia Sfintei Mitropolii (1853) (I.Lupaș, O carte de rugăciuni și autorul ei: Archim. Dionisie Sadoveanu, în: Revista Teologică, anul XX, 1930, nr.5-6, p.225-239).

            Aflat la această mănăstire el înființează o școală pentru săteni și tipărește cărți de rugăciune precum Proverbele lui Solomon (1852) și Ecleziastul (1853).

În 1853, după izbucnirea Războiului Crimeii (1853-1856), este acuzat ca oponent al rușilor, persoană care a îndeplinit anumite servicii armatei turcești. De teama unor consecințe se refugiază  în sudul Dunării și apoi la Constantinopol unde este decorat cu Ordinul Turcesc Medjidiei, acordat între 1852-1922 străinilor care au adus servicii remarcabile Imperiului Otoman. (Bulat,T.G., Din corespondența fostului episcop de Buzău Dionisie Romano, în: Revista Istorică, anul X, 1924, p.50-53). La revenirea în Moldova, este numit de domnitorul Grigore Alexandru Ghica  vice-stareț al Mănăstirilor Neamț și Secu. Soborul călugăresc, informat de complexa sa activitate,  îl alege stareț statornic (24 mai 1855). 

„Prin intrigă, calomnie și răutate”, după spusele sale, este înlăturat din acest post în 1857, și trăiește  retras la Iași timp de doi ani. În 1859, Alexandru Ioan Cuza îl numește locțiitor al lui Filoteiu la Buzău, numire făcută fără girul Mitropolitului Nifon care refuză să-l hirotonească. Sfințirea se produce însă la Iași, în Mitropolia Moldovei, unde primește numele de „Trajanopoleos” odată cu  numirea  în Consiliul de instrucție publică din București.

În perioada anilor 1859-1864 Dionisie ocupă funcția de locțiilor de episcop la Buzău, iar din 26 mai 1865, până la decesul survenit în 18 ianuarie, a fost titular al eparhiei de la Curbura Carpaților, episcop de Buzău cu funcția de episcop eparhiot.

În 1864, în contextul discuțiilor privind  unificarea calendarului, Donisie se situează  pe poziții opozante. Silit  să părăsească funcția de episcop este  mutat  la Huși ca  locțiitor  al înaltului prelat de acolo. Ulterior, după un an,  este reintegrat în funcția avută la Episcopia Buzăului păstorind credincioșii din zonă până la trecerea în lumea celor drepți. Aflat în drum spre București, astmul cronicizat îi pune capăt vieții. Este adus la Buzău și îngropat, mai întâi,  în interiorul  Catedralei ortodoxe, lângă altarul acesteia. Astăzi mormântul se află în exteriorul clădirii, în imediata sa apropiere (vezi foto). 

În tipografia episcopiei de la Buzău  editează  și un volum de Principii generale de înțelepciune și datoriile preoților (1871), extrase din Vestitorul Bisericesc  nr.19-27 din anul 1839.

Într-o notiță a sa, Dionisie consemna în  lista lucrărilor  rămase în manuscris, sub  titlul Cărți lucrate și gata a se pune sub tipar  următoarele: a) istoria tuturor religiilor vechi și noi de pe fața pământului; b) istoria biblică a vechiului și a noului testament; c) istoria bisericească; d) manual de teologie degmatică; e) manual de teologie morată f) manual de teologie pastorală.

            Spirit luminat, episcopul Dionisie Romano a întemeiat școli pentru călugări și pentru frații din mănăstiri dar și pentru tinerii săraci băieți și fete la Mănăstirea Cotești și la Schitul Nifon (în județul Bacău),  la Schitul Dalhanți (în județul Vrancea). Mare iubitor de carte, a înființat mai multe biblioteci, el fiind unul din fondatorii Bibliotecii Academiei Române, donând  acesteia un număr de 73 de volume de carte veche. A tradus și tipărit numeroase cărți, manuale școlare de profil filozofic și istoric dar și religios-moral. A fost un mare luptător pentru unire și un adevărat revoluționar, trăsături definitorii până la trecerera la cele veșnice. La mormântul acestui vrednic fiu al poporului și al bisericii se înclină toți cei care îl prețuiesc și roagă ca Domnul Dumnezeu să-i răsplătească ostenelile, întru viața cea veșnică.

            Episcopul Melchisedecu, al Buzăului, cunoscut cu  Dionisie  timp de peste două decenii, a primt  din partea Academiei Române recomandarea de a redacta biografia sălișteanului, prezentat, așa cum merita, într-o lumină favorabilă: „ El din tinerețele lui și până la bătrânețe, s-a învățat pe sine și pe alții, a cultivat literele, a îndemnat pe toți și mai ales pe cler, să învețe și să se lumineze, ca să poată învăța și lumina și pe alții; a dus cu sine școala pretutindeni pe unde a trăit, a publicat multe scrieri folositoare și  îndemnătoare la cultura intelectuală. A fost profesor și director de școală, egumen de mănăstiri și la urmă, episcop și în toate aceste pozițiuni sociale a fost predicatorul culturii intelectuale și amicul școalei”. Biografia redactată reprezintă o sinteză asupra stării intelectuale a clerului din Romania din primele șase decenii ale secolului al XIX-lea (Biserica și școala, anul VII, 1883, nr.13 din 27 maritie/8 aprilie, p.108). Tot la Academia Română sunt păstrate manuscrisele sale, o bogată colecție de acte dar și o foarte interesantă corespondență a vestitului Dionisie Romano.

În Cuvântul de deschidere   la Adunarea generală a „Asociațiunii” de la Dej,  din septembrie 1910,  Andrei Bârseanu amintește de marile  personalități ale neamului românesc: Gheorghe Lazăr, Damaschin Bojincă, Ioan Maiorescu, Aaron Florian, August Treboniu Laurian, Simion Bărnuțiu și Dionisie Romano, vârfuri ale intelectualității transilvănene cei care „au contribuit în mare parte la formarea României contemporane și au cimentat pentru totdeauna legăturile sufletești între românii din toate părțile” (Gazeta Transilvaniei, anul 73, 1910, nr.198 din 9 octormbrie, p.2).

În aceeași tonalitate, savantul Onisifor Ghibu se exprima: „Deși fără o cultură sistematică, ca simplu autodidact, Dionisie a dus-o departe, ajungând cătră bătrânețele sale unul dintre cei mai productivi scriitori bisericești, pe care i-a avut secolul al 19-lea” (Onisifor Ghibu, Ziaristica bisericească la români. Studiu istoric, Sibiu, 1910, p.7), considerându-l pe acesta drept „părintele ziaristicii bisericești la români”.

            Cu prilejul împlinirii a 200 de ani de la nașterea lui Dionisie Romano (2006), la Buzău au avut loc, la mijlocul lunii iunie, o serie de manifestări religioase și culturale. A stârnit un  interes major simpozionul dedicat vieții și activității sale precum și lansarea volumului: Episcopul Dionisie Romano – promotor al culturii și al emancipării neamului, autor  P.S. Epifanie, episcop al Buzăului și Vrancei.

 Cele  expuse mai sus sunt  un modest prinos de cuvioșenie  amintirii călugărului-episcop, la un veac și jumătatea de la dispariția sa pământească,  un  îndemn la  muncă pentru unitatea culturală a neamului românesc.

                                                                                                Dr. Lucian GIURA