2022-Anul Agârbiceanu (L): nu îndeplinesc binele pe care-l voiesc! – atmosfera nuvelelor fără oameni?- sentimentalismul naţionalist! – „Povestea unei vieţi” sau „Legea trupului”?

Criticul şi istoricul literar Mircea Zaciu prezintă opera elaborată în perioada în care Ion Agârbiceanu trăia în Orlat, împreună cu soţia sa Maria Aurelia Radu (n. 5 august 1884, Blaj), fiica protopopului dr.Sebastian Radu (din Uioara, fost profesor la Liceul din Blaj) şi a Mariei Boer. Reproducem selectiv din lucrarea „Ion Agârbiceanu”: «Societatea cultă a acestor sate (Săliştea, unde era Ion Lupaş), Răşinarii lui Goga, Gura Rîului (unde era paroh părintele Manta, caldul prieten al lui Şt.O. Iosif, G. Coşbuc, Goga, Vlaicu etc) constituia un temei de viaţă spirituală românească de o elevată ţinută intelectuală, etică şi politică. Nu e de mirare aşadar că noul cadru îi apare scriitorului, din primul moment, foarte favorabil. Rîvna lui de paroh, extinsă asupra tuturor aspectelor vieţii comunităţii etnice din Orlat, se manifesta printr-un gust oratoric evocat cu un picur de autoironie retrospectivă, în cîteva amintiri despre prietenia cu istoricul Ion Lupaş. Ecourile realităţii groaznice din Apuseni îl urmăresc şi aici, dar vor mai trece trei ani pînă cînd Agârbiceanu va sintetiza observaţiile sale într-un vast roman al experienţei trăite acolo, „Arhanghelii”. În acest răgaz, continuă, deşi mai distanţat, colaborarea la „Luceafărul” şi la „Viaţa românească” şi se consumă primele încercări de romancier, două romane – exerciţiu. Nici autorul nu priveşte altfel „Căsnicia lui Ludovic Petrescu”, apărută în foiletonul revistei de la Orăştie, „Cosînzeana”, de unde n-a mai scos-o niciodată. Relaţiile sale cu Orăştia nu erau întîmplătoare: „Orăştia cu gazetele lui Ion Moţa: „Libertatea”, „Foaia interesantă”, cu noua revistă călăuză ardeleană: „Cosînzeana” a lui Seb. Bornemisa, cu Editura Librăriei naţionale, a fost o vreme un viu centru cultural, care a pornit cu tineres avînt. Eram tînăr şi eu la 1912” îşi va aminti scriitorul. Sprijinul lui Bornemisa, ginerele lui I. Moţa, bun ziarist ardelean dinainte de Unire, va fi un prilej de a începe o colaborare rodnică, prelungită şi între cele două războaie mondiale. (…)

Proza lui Ion Agârbiceanu se afla astfel confruntată cu ritmul unui început de veac foarte agitat. Era şi încercarea de a se integra unei proze de factură citadină. Prezenţa unui spaţiu urban, de tradiţie mai mult săsească, cu amprenta Sibiului, a cărui viaţă scriitorul începe a o cunoaşte din parohia sa apropiată, se simte în paginile „nuvelei”. Ici, colo, ochiul său notează decorul cîte unui interior burghez: „Şase foteluri cu spatele înalte dormitau în jurul mescioarei pe care se afla un vraf de poze, ilustrate, bilete de vizite, şi într-un colţ un album pentru fotografii, foarte gros (…) Pe pereţi atîrna un chip al lui Mihai Viteazul călare, cu barda în mînă, un tablou reprezenta pe Andrei Mureşan cu braţul ridicat, cum porunceşte deşteptarea, apoi o Madonă cu un Isus foarte gras în braţe. Încolo, o mulţime de scene de vînătoare, colorate imposibil, peisagii aşa cum se publică prin revistele nemţeşti”. E atmosfera „nuvelelor fără oameni” – la modă în proza românească a începutului de veac – regăsibilă la Macedonski, Gîrleanu, I.A. Bassarabescu». Ion Agârbiceanu prezintă realitatea cotidiană sibiană printr-un dialog, în nuvela „Căsnicia lui Ludovic Petrescu”: «Accentul era nou în proza lui Agârbiceanu, dispus să scruteze – fără sentimentalismul naţionalist – viaţa provincială, cu serbările de iarnă, baluri şi, „casina”, discuţiile politice: „Într-un colţ, un om mărunţel, uscăţiv, cu ochii vioi a prins un preot şi-l dăscălea despre neexistenţa lui Dumnezeu.

-Peste adevărul acesta ştiinţa a trecut de mult, sfinţia ta.

-Va fi trecut, răspunse preotul. Şi iar se va întoarce.(…) La o altă masă se făcea politică mai înaltă:

-La tot cazul, ieşirea noastră din pasivitate a fost o binefacere.

-Binefacerea de-a cădea la alegeri?

-Nu. Trezirea şi formarea conştiinţei politice în marile mase poporale.

-Se putea face şi fără activitatea parlamentară.

-Nu, să-mi dai voie. Proba cea mai zdrobitoare e că nu s-a făcut. Apoi ajungem mai cunoscuţi în străinătate.

-Cît pentru străinătate! … Chiar în fruntea sălii se întrunise la o masă lungă lume mai multă. Se beuse poate şi mai bine aci, căci se ajunsese la toaste. Mai ales un domn mijlociu, cu fruntea încreţită, cu ochii iuţi, se ridica foarte des şi începea, cu vocea foarte înaltă: Domnilor şi fraţilor! Noi să nu uităm niciodată de talpa ţării, de opinca română, care pe toţi ne ţine. Locuitorii satelor sunt tăria noastră. Ei şi femeia română!”. Într-un cadru similar e plasată acţiunea romanului următor, „Povestea unei vieţi”, publicat în foiletonul „Luceafărului” din 1912 şi editat în volum abia în 1926, sub titlul „Legea trupului”. Modelul mărturisit erau Anna Karenina şi Madame Bovary, dar „drama” e narată din perspectiva etică a fostului seminarist. Problema nu mai e egoismul funciar şi alienarea generată de el, ci patima erotică, acţionînd devastator ca o „lege” potrivnică „legei minţii”, adică a raţiunii. Ideea e scoasă dintr-un pasaj al epistolelor Sfîntului Pavel către romani (VII, 15; 23; 24): „Nu înţeleg ceea ce fac, pentrucă nu îndeplinesc binele pe care-l voiesc, ci răul pe care îl urăsc. Văd altă lege în mădularele mele, potrivnică legii minţii mele, care mă robeşte legii păcatului, lege scrisă în modularele mele. Nenorocitul de mine om! Cine mă va scăpa de trupul acesta plin de moarte?”. Eroul, Ion Florea, reface anii de şcoală ai povestitorului, se pomeneşte apoi tînăr avocat prins în vîrtejul vieţii politice, care începea să-l acapareze şi pe autor. Crizele morale transcriu unele momente autobiografice. Intenţia de a reconstitui un tablou social, urban, se împleteşte cu fixarea imaginii vieţii familiale. Destrămarea ce pîndea această unitate socială – privită cu major respect de întreaga generaţie a lui Agîrbiceanu – va fi una din constantele scrisului său. De mult intenţiona prozatorul să-şi încerce puterile în roman (…). În „Mărturisiri” declară că purta cu sine ani întregi subiecte pentru mai multe volume, fără să aibă curajul să le abordeze. Lecturile acestor ani se orientează mereu spre romanul occidental, urmărit asiduu în traduceri maghiare. „Îndemnul de a trece de la schiţe şi povestiri la roman mi-a venit după ce am luat contact cu marea literatură străină – ne spune într-una din „autobiografiile” sale – în special cu scriitorii Balzac, Flaubert, Tolstoi, Dostoievski, Gorki. Din păcate, i-am cunoscut numai în traducerile ce le-am aflat pe vremea aceea în ungureşte. Tot spre roman mă îndemna şi preocuparea tot mai mare de psihologia eroilor, mai mult decît de descrieri”. Obsesia majoră rămîne Anna Karenina, cu destinul tulburător al protagonistei şi cu sfîrşitul ei tragic. Eroina din „Legea trupului” se revoltă împotriva destinului rezervat de Tolstoi personajului său. Ion Florea îi replică: „Doamnă, a reda viaţa înseamnă a o descrie aşa cum este. Eu cred că nu Tolstoi a dat acest tip de femeie. -Ei, dar cine? întreabă grăbită doamna Olimpia.

-Lumea. Viaţa, răspunse în silă Ion Florea”. Scriitorul pune aşadar mai presus de preceptele morale, adevărul psihologic, rostit fără reticenţe. (…) Nu lipseşte acestei cărţi o tensiune dramatică, dictată de crescendoul pasiunii dintre Olimpia şi Ion Florea, cu pagini îndrăzneţe pentru acel timp şi care au scandalizat pruderia ardeleană şi i-au adus autorului unele admonestări». La colecţiile speciale ale Bibliotecii Judeţene ASTRA, se păstrează manuscrisul original al romanului „Arhanghelii”, romanul fiind publicat în perioada în care preotul Ion Agârbiceanu slujea în Orlat.

(va urma)